RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (27 februarie, ora 22:15) – Emisiunea: „Agenda globală”
În ultimele săptămâni, Iranul a reintrat în centrul unei combinaţii periculoase de diplomaţie intensă şi demonstraţii de forţă pe mare. Avem pe de o parte negocieri care încearcă să ţină sub control progamul nuclear iranian, iar pe de altă parte o creştere vizibilă a presiunii militare şi a incidentelor maritime în jurul Strâmtorii Ormuz, aşa numitul ‘gât’ prin care trece o parte uriaşă din petrolul lumii. Astăzi, companiile aeriene au început să îşi anuleze zborurile în regiune şi mai multe ţări şi-au avertizat cetăţenii să părăsească Iranul, iar Statele Unite şi Marea Britanie îşi retrag personalul diplomatic neesenţial din Israel. Două portavioane americane cu propriile grupări navale se află deja în regiune; totodată imaginele din satelit au arătat o creştere a numărului de aeronave de sprijin militar, inclusiv avioane cisternă care realimentau o bază aeriană saudită utilizată de armata americană pe parcursul unei perioade de patru zile în februarie, în contextul în care Washingtonul şi-a concentrat forţele în regiune pe fondul tensiunilor cu Iranul.
Diplomaţie ”cu cuţitele pe masă”, aşa pot fi descrise negocierile dintre Statele Unite şi Iran, purtate în aceste zile la Geneva, la Ambasada Omanului. Runda recentă de discuţii s-a încheiat fără un acord final, dar cu semnale de progres, cel puţin în limbajul mediatorilor. Omanul a vorbit despre progrese semnificative, iar discuţiile urmează să continue la nivel tehnic la Viena. Presa britanică a relatat că au fost unele avansuri pe elemente de cadru, dar că blocajele majore rămân cât are voie Iranul să îmbogăţească uraniu, ce se întâmplă cu stocurile deja acumulate şi ce fel de garanţii cer americanii pentru a exclude o cale spre arma nucleară. Agenţia Reuters, care a urmărit îndeaproape negocierile, descrie atmosfera drept una de ameninţare pe fundal discuţii purtate în paralel cu un amplu dispozitiv militar american în regiune, tocmai ca presiunea să fie credibilă. Pentru Iran, controlul, sau mai exact capacitatea de a perturba traficul maritim din Strâmtoarea Ormuz este unul dintre cele mai puternice instrumente de descurajare. Pentru SUA şi aliaţi, libertatea de navigaţie acolo e o linie roşie, iar în ultimele zile pieţele au început ”să preţuiască” riscul. Reuters nota astăzi că preţul petrolului a urcat pe fondul temerilor privind întreruperi de aprovizionare, în condiţiile în care discuţiile SUA-Iran au fost prelungite şi persistă incertitudinea. Această reacţie a pieţei e relevantă.
În Orientul Mijlociu, uneori, barometrul adevărat al escaladării nu e comunicatul oficial, ci ”prima de risc din baril”. Pe apă, semnele sunt concrete. La final de ianuarie, Reuters relata că portavionul american USS Abraham Lincoln şi mai multe distrugătoare cu rachete ghidate au intrat în zona de responsabilitate a Comandamentului Central al SUA, o extindere a capacităţii americane de a apăra forţele din regiune sau, la nevoie, de a lovi. Apoi, în această lună, Reuters consemna că Pentagonul a trimis şi un al doilea portavion spre regiune, într-un moment în care preşedintele Donald Trump a folosit un limbaj de maximă duritate, vobind inclusiv despre posibilitatea schimbării de regim din Iran şi despre puterea militară extraordinară care va ajunge în Orientul Mijlociu. În logica militară, două grupări de portavion nu sunt doar mai multă forţă, ci şi flexibilitate, patrule, escortă, reacţie rapidă, plus un mesaj politic greu de ignorat. Pentru Teheran, e semnalul că Washingtonul vrea să negocieze, dar fără să excludă opţiunea loviturilor. În acelaşi timp, autorităţile maritime americane au emis recomandări noi pentru navele care tranzitează Ormuz să stea cât mai departe posibil de ape teritoriale iraniene, să refuze verbal orice tentativă de îmbarcare, dar să nu opună rezistenţă fizică dacă totuşi sunt abordate. Simplul fapt că astfel de instrucţiuni sunt actualizate arată că riscul perceput a crescut, iar riscul nu e teoretic. Pe 3 februarie, Reuters relata despre un episod tipic de zona gri. Ambarcaţiuni iraniene s-au apropiat de un petrolier sub pavilion american în Strâmbtoarea Ormuz. Nava a accelerat, a continuat cursul fără să intre în apele iraniene şi a fost escortată de o navă de război americană. UKMTO, Centrul britanic de coordonare pentru navigaţie, a confirmat o tentativă de interceptare în zonă, chiar dacă nu a indicat public identităţile tuturor navelor transmite Reuters. Pe acest fond apar şi sechestrări de petroliere. Associated Press relata, de pildă, despre confiscări de nave în Ormuz în lunile precedente episoade, pe care Teheranul le leagă de regulă de acuzaţii de contrabandă sau încălcări maritime. Iranul îşi completează mesajul cu exerciţii militare şi avertismente. În spaţiul public regional au apărut relatări despre manevre ale gardienilor revoluţiei prezentate ca exerciţii de pregătire şi descurajare. În plan politic, Reuters nota la începutul lunii februarie că Teheranul a avertizat asupra riscului unui conflict regional dacă SUA atacă şi a descris simultan o creştere a prezenţei navale americane în regiune. În spatele acestor declaraţii este o strategie clasică iraniană, să arate că dacă e împins la colţ, poate ridica costul pentru adversar nu doar pe uscat, ci şi pe mare, prin hârţuirea traficului, prin capturi, prin apropierea de nave, printr-o escaladare treptată care evită, totuşi, o confruntare frontală directă. Avem, aşadar, o fereastră îngustă dintre acord şi incident. Riscul major vine din combinarea a două dinamici, negocieri în care miza e uriaşă şi în care fiecare parte vrea garanţii pe care cealaltă le consideră excesive şi o mare aglomerată de nave militare, escorte şi convoaie comerciale, unde un incident mic, o abordare prea agresivă, o interpretare diferită a apelor teritoriale, o dronă, o avertizare radio poate declanşa o spirală. Dacă discuţiile tehnice de la Viena produc un cadru credibil, tensiunile pot scădea relativ repede, dar dacă se blochează, semnalul probabil va veni tot de pe mare, pe mai multe escorte, mai multe avertismente şi cel mai sensibil, orice perturbare a tranzitului prin Ormuz, pentru că acolo politica externă se transformă imediat în preţ la pompă.
