RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (26 martie 2025, ora 21:05) – Emisiunea: „Euroatlantica” – Realizator: Radu Dobriţoiu
Bun găsit, vă spune Radu Dobriţoiu, cu o nouă ediţie a emisiunii „Euroatlantica”!
Strâmtoarea Ormuz nu este doar un punct pe hartă, este – în aceste zile – locul unde economia globală, strategiile militare şi rivalităţile geopolitice se întâlnesc într-un echilibru fragil. Iar întrebarea nu mai este dacă este importantă, ci cât de departe poate împinge lumea în pragul unei crize majore. Strâmtoarea Ormuz nu este doar despre energie, este mai ales despre control strategic. Pentru Iran controlul asupra strâmtorii reprezintă un instrument de descurajare, un mod de a răspunde presiunii militare şi sancţiunilor. Pentru Statele Unite şi aliaţii lor libertatea de navigaţie este o linie roşie, o chestiune de credibilitate globală. De aceea, Washingtonul a început deja operaţiuni militare pentru redeschiderea rutei. În ultimele zile, semnalele sunt îngrijorătoare: mine marine, atacuri cu drone, ameninţări reciproce şi mobilizare militară accelerată. În plus, conflictul nu mai este strict bilateral. Iranul discută cu Rusia, Pakistan şi Turcia, iar alte grupări regionale avertizează că vor interveni dacă escaladarea continuă.
Ormuz nu mai este doar o strâmtoare, a devenit un nod geopolitic global, unde orice incident local poate declanşa reacţii în lanţ. Va urma o escaladare? Răspunsul scurt este: riscul este ridicat. Nu neapărat pentru că actorii îşi doresc un război total, ci pentru că logica conflictului îi împinge în această direcţie. Statele Unite nu îşi permit să lase strâmtoarea blocată, ar însemna o pierdere strategică majoră. Iranul, la rândul său, nu îşi permite să cedeze fără concesii; ar pierde principalul său instrument de negociere.
În acest context, scenariile posibile variază de la o perturbare temporară până la o blocadă prelungită, cu implicarea altor mari puteri. Aşadar, a devenit Strâmtoarea Ormuz cheia securităţii Orientului Mijlociu? Răspunsul este mai nuanţat. Nu este doar cheia regiunii, ci un barometru al ordinii globale. Ce se întâmplă aici reflectă echilibrul de putere dintre marile state, capacitatea alianţelor de a acţiona şi limitele sistemului internaţional. Ormuz nu decide doar fluxul petrolului, decide dacă lumea intră într-o nouă eră a confruntării directe sau reuşeşte încă o dată să evite pragul răboiului total.
Voi analiza aceste evoluţii cu invitaţii ediţiei: profesorul universitar Ştefan Ciochinaru, jurnalist şi analist de politică externă, şi contraamiralul în rezervă Constantin Ciorobea, fost locţiitor al şefului Statului Major al Forţelor Navale.
Eu sunt Radu Dobriţoiu şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă invit să rămâneţi alături de Radio România Actualităţi pentru a asculta „Euroatlantica”. Tema ediţiei: „A devenit Strâmtoarea Ormuz cheia securităţii Orientului Mijlociu?”
Bună seara, domnule profesor Ştefan Ciochinaru!
Ştefan Ciochinaru: Bună seara! Bine v-am găsit!
Radu Dobrițoiu: Şi pentru că vorbim despre navigaţie, despre Strâmtoarea Ormuz, avem în emisiune şi un amiral, un general cu două stele. Bună seara, domnule amiral Constantin Ciorobea!
Constantin Ciorobea: Bună seara! Mulţumesc pentru invitaţie!
Radu Dobrițoiu: Domnilor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia de a participa la emisiunea „Euroatlantica” la Radio România Actualităţi! Strâmtoarea Ormuz este adesea descrisă ca un ”chokepoint” energetic global. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, în actualul context tensionat, putem spune că ea redefineşte arhitectura de securitate din Orientul Mijlociu sau este doar un simptom al unor rivalităţi mai profunde?
Ştefan Ciochinaru: Răspunsul scurt ar fi ambele, dar cu nuanţe importante. Vedeţi dvs., în geopolitica mondială, chiar şi din punct de vedere istoric, tot ce înseamnă strâmtori sau canale de navigaţie reprezintă puncte nodale ale arhitectuii de securitate din regiunile respective. Vă amintesc aici Strâmtoarea Malacca, Bab el-Mandeb, canalul Suez, canalul Panama sau strâmtorile Bosfor şi Dardanele, de care noi suntem foarte apropiaţi. De ce e Ormuz atât de important şi de ce contează atât de mult? Pentru că o cincime din petrolul comercializat global trece pe aici, este singura ieşire maritimă pentru exporturile energetice ale Iranului, Irakului, Kuweitului, Qatarului şi parţial chiar şi ale Arabiei Saudite.
Cu alte cuvinte, orice perturbare, chiar şi una minoră, are efecte imediate asupra preţurilor globale la energie, ceea ce transformă Strâmtoarea Ormuz într-un instrument de presiune strategică şi, aşa cum foarte bine arătaţi, nu e doar un punct geografic. Pe de altă parte, sigur, tensiunele din jurul strâmtorii reflectă şi rivalităţi, conflicte mai vechi şi foarte profunde. Amintesc pe cel care opune Iranul Arabiei Saudite, aflată într-o competiţie pentru influenţă regională, Iranul vs. Statele Unite, şi aici avem sigur sancţiunile, programul nuclear, prezenţa militară, nu? Statele Unite sunt marele Satan pentru fundamentaliştii islamici de la Teheran, Iran vs. Israel, aceeaşi poveste cu un accent pe rivalitatea strategică directă şi intensă, Israelul fiind Micul Satan şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, blocul arab sunit vs. axa Iranului şiit cu Siria, Hezbollah, Houthi, care, sigur, toate acestea fac din Ormuz un barometru. Când cresc tensiunile din regiune, primele semne apar în Ormuz.
Dar, într-adevăr, Ormuz modelează securitatea regională şi ceea ce se întâmplă în prezent va duce la o militarizare accelerată a strâmtorii, va duce la realinieri ale alianţelor regionale, probabil, din câte am văzut că afirmă şi analiştii strategici internaţionali, vom asista la o apropiere strategică mai mare între statele din Golf şi Statele Unite, la o cooperare discretă între Israel şi unele monarhii arabe şi, de ce nu, probabil că se va avea în vedere realizarea unor rute alternative pentru petrol, oleoducte care să ocolească Ormuzul. Concluzia este relativ simplă…
Ormuzul nu doar reflectă aceste tensiuni, ci chiar le amplifică, este simptomul unor rivalităţi istorice, dacă acceptaţi, şi în acelaşi timp un accelerator al acestor tensiuni, pentru că Ormuzul nu redefineşte singur arhitectura de securitate, dar obligă actorii regionali să-şi ajusteze strategiile, menţine prezenţa militară americană în Golf, probabil că va şi creşte şi, în sfârşit, influenţează alianţele şi echilibrele de putere. Dacă îmi permiteţi aşa o comparaţie, Ormuzul e ca un nerv expus, ca un nerv aflat în aer liber, care, cum să vă spun, nu din cauza durerii se întâmplă asta, ci datorită faptul că e locul unde toate tensiunile din regiune se simt cel mai acut, inclusiv cu implicaţiile pe plan global.
Radu Dobrițoiu: Domnule amiral Constantin Ciorobea, din punct de vedere militar, cât de dificil este în realitate să securizezi Strâmtoarea Ormuz, având în vedere dimensiunea redusă, traficul intens şi capacităţile asimetrice ale Iranului?
Constantin Ciorobea: Da, din punct de vedere militar, a forţa în acest moment Iranul să accepte sau să realizezi libertatea de navigaţie prin Strâmtoarea Ormuz fără acceptul Iranului este, aş putea spune, aproape imposibil. Şi acum să vedem de ce. În primul rând, Iranul şi-a dezvoltat capabilităţi pentru a asigura menţinerea sau pentru a asigura controlul trecerii prin Strâmtoarea Ormuz şi aceste capabilităţi practic nu au fost anihilate în atacurile care s-au desfăşurat până acum. Pentru că, da, au fost scufundate toate navele mari ale Iranului, Iranul nu mai are o aviaţie, Iranul nu mai are o apărare antiaeriană, dar are sistemele de drone, undeva zeci de mii de drone, inclusiv drone navale, adică, vorbim de nave mici fără pilot cu încărcătură explozibilă. De asemenea, vorbim de o trecere a acestor nave comerciale mari, vorbim de tancurile petroliere, care pe zona aceea îngustă a Strâmtorii Ormuz, unde avem o lăţime maximă 30-50 de km, navele acestea mari parcurg această distanţă pe zona îngustă în peste 10 ore.
Deci, ca să treacă de acea zonă îngustă, unde, practic, de la malurile sau de la litoralul iranian, pot lovi cu aceste drone maritime, cu drone de aviaţie, nu mai pun în calcul posibilitatea de a planta mine marine, dar aceasta, Iranul va face acest lucru ca ultimă măsură. Momentar, Iranul acţionează pentru a controla trecerea prin strâmtori, ba chiar a şi forţat dreptul maritim internaţional pentru că cere taxă de trecere. Statutul Strâmtorii Ormuz, conform Convenţiei de la Montego Bay din 1982, asupra dreptului mării, în această convenţie este capitol clar privind regimul strâmtorilor, în care toate strâmtorile internaţionale trebuie să asigure libertatea de navigaţie pentru toate ţările. Singura strâmtoare sau singurele strâmtori care au un statut diferit în această convenţie internaţională, vorbim de strâmtorile Bosfor şi Dardanele, în condiţiile în care, la vremea respectivă, vorbim de 1982, Convenţia de la Montreux era în vigoare şi nu s-a anulat ceea ce se prevedea în acea convenţie, deci, singurele strâmtori cu statut internaţional scutite de aceasta sunt Bosford şi Dardanele.
Deci, Iranul, practic, încalcă inclusiv această convenţie a Naţiunilor Unite, forţând acea taxă de care s-a vorbit şi în continuare va acţiona pentru a controla strâmtoarea, deci, dacă doreşte să închidă total strâmtoarea, va mina şi va bloca traficul internaţional maritim, cum s-a menţionat anterior. Vorbim de aproape 20% din consumul de petrol, la nivelul internaţional, trece prin strâmtoare, va fi un şoc deosebit şi cred că nu va evita să blocheze total, dar, pentru a elibera strâmtoarea şi a face ceea ce mai sugera Statele Unite, acea escortă a navelor comerciale, vă spun că fără acordul Iranului nu se poate realiza o asemenea escortă, pentru că statul care îşi asumă securitatea trecerii şi acea escortă trebuie să garanteze că nu va fi lovită nicio navă comercială, nu pun în calcul faptul că navele militare care ar fi în apropierea zonei respective sunt puse în pericol şi nu cred că vreun stat, în condiţiile actuale, va garanta această securitate a tranzitului prin strâmtori, fără un acord, să spunem, cel puţin formal al Iranului. Deci, da, e foarte greu de controlat şi foarte greu de realizat această trecere prin strâmtori, fără a avea controlul insulelor principale din interiorul strâmtorii şi parţial chiar a litoralului iranian în zona respectivă.
Radu Dobrițoiu: Există tot mai multe semnale privind implicarea indirectă a altor actori, de la Rusia până la grupării regionale. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, ne îndreptăm spre un conflict regional extins sau sistemul internaţional încă funcţionează ca un mecanism de limitare a escaladării?
Ştefan Ciochinaru: Din păcate, nu cred că depinde foarte mult, dacă se extinde conflictul dincolo de planul regional, nu cred că depinde foarte mult de sistemul internaţional, care este raţional şi care încearcă să oprească acest lucru, ci depinde foarte mult de cine va câştiga puterea la Teheran. În momentul de faţă, acolo avem două grupări care, practic, se luptă pentru controlul Iranului. Una este cea a fundamentaliştilor islamici, a clericilor şi a gărzilor islamice, iar partea cealaltă, gruparea cealaltă este cea a aparatului de stat, dacă îmi permiteţi, şi îl are în frunte pe preşedintele Pezeshkian şi pe preşedintele Parlamentului iranian, care pare a avea o abordare mai raţională, vor discuţii, vor negocieri, vor să oprească acest conflict.
Problema care este? Problema este că în momentul de faţă puterea este deţinută, după toate aparenţele, de către gruparea fundamentalistă islamică, or, aici apar adevăratele probleme, pentru că aceşti fundamentalişti islamici şiiţi au o credinţă extraordinară în venirea lui Mahdi. Mahdi este, scuzaţi-mă, salvatorul musulmanilor, mântuitorul musulmanilor, dar el nu poate veni decât după o apocalipsă, după un dezastru catastrofal.
Radu Dobrițoiu: Un fel de Adventus, în versiune musulmană.
Ştefan Ciochinaru: Exact. Or, ceea ce se întâmplă este că aceşti fundamentalişti islamici şi clericii care se află în spatele lor se pregătesc pentru conflictul cu Marele Satan şi cu Micul Satan de 47 de ani, de aproape jumătate de secol. În sfârşit, au acest război şi, atunci, ei, spre deosebire de laicii raţionali din aparatul de stat, ei vor să meargă până la capăt, distrugând totul, exportând acest război dincolo de planul regional, cu cât îl internaţionalizează mai mult, cu atât e mai bine din punctul lor de vedere, pentru că provoacă apocalipsa care creează condiţiile venirii lui Mahdi. Să ştiţi că nu e de glumit, nouă ni se pare aşa o poveste toată această chestiune, pentru ei este raţiunea de a fi, de a exista. Sigur că pe plan regional există o proiecţie prin proxy a Iranului, nu? Iranul foloseşte Hezbollah, foloseşte miliţiile irakiene şiite, foloseşte Houthi, Hamas, ce a mai rămas din el, ca instrumente de presiune, ceea ce multiplică punctele de contact şi riscul de scăpare de subcontrol.
Apoi, avem, cum foarte bine aţi remarcat, jocul oportunist al Rusiei. Moscova exploatează instabilitatea din Golf, pentru a slăbi Statele Unite şi pentru, atenţie, pentru a distrage atenţia de la Ucraina, inclusiv prin apropierea de Iran şi prin mesaje antioccidentale. Cine mai vorbeşte astăzi de Ucraina? Vedeţi, toată lumea e preocupată de faptul că nu mai vine petrol prin Strântoarea Ormuz. Există deja, cum să vă spun, o eroziune a vechilor linii roşii, care au devenit din ce în ce mai puţin clare, asistăm la lovituri directe, la atacuri asupra traficului maritim, la bombardamente reciproce la graniţe, lucruri care încalcă, dacă vreţi, tabuurile, scrise şi nescrise, ale conflictelor din zona. Toate astea bineînţeles că dau impresia unui sistem care alunecă spre războiul regional.
Totuşi nu suntem încă într-un război regional deschis, pentru că există şi o serie de gesturi de reţinere, de reţinere calculată, aş zice, Iranul şi Israelul lovesc, dar cu o frână de mână trasă, atacuri anunţate, ţinte limitate, ferestre pentru dezescaladare. Statele Unite joacă aşa parcă un rol de pompier strategic, apără Israelul şi traficul maritim, dar presează constant pentru a evita extinderea conflictului.
Rusia, da, vrea haos controlat, dar nu vrea prăbuşire. Are interes ca Statele Unite să fie ocupate în altă parte, aşa cum şi China are acelaşi interes, să ţină ocupată atenţia Americii pe alte teatre de operaţii. Dar, pe de altă parte, un război major ar destabiliza şi Siria, bineînţeles Iranul, pieţele energetice, adică, propriile pârghii ale Moscovei. Mai sunt Statele din Golf; Statele din Golf au investit enorm în stabilitatea economică, n-au niciun fel de interes într-un conflict care loveşte direct infrastructura şi regimurile din regiune.
Cu alte cuvinte, sunt mulţi actori care împing înspre margine, dar aproape toţi frânează înainte de prăpastie. Sistemul internaţional funcţionează încă ca mecanism de limitare, dar este fragmentat, reacţionează lent, se bazează prea mult pe interese convergente de a evita dezastrul decât pe reguli clare şi instituţii puternice.
Nu suntem condamnaţi automat la un război regional sau la o extindere a războiului regional, dar impresia mea este că depindem prea mult de norocul strategic şi spaţiul pentru greşeli de calcul este din ce în ce mai îngust. Trăim într-o zonă gri – un război regionalizat prin proxy, dar încă neoficial regionalizat. Vedeţi, ţările Golfului încă nu au intrat în conflict.
Întrebarea şi mai adâncă ar fi dacă nu e mai periculos faptul că există atâţia actori implicaţi sau faptul că, deşi toţi par raţionali, mizele emoţionale şi simbolice, ba chiar religioase pot la un moment dat să depăşească raţionalul. Răspunsul nu-l ştie nimeni.
Radu Dobrițoiu: Dacă Statele Unite ar interveni cu forţe terestre, cum s-ar modifica dinamica operaţională, domnule amiral? Am vorbi despre o simplă operaţiune de descurajare sau despre începutul unui conflict deschis?
Constantin Ciorobea: Ca să analizăm nivelul de angajare al Statelor Unite şi amploarea acestui angajament în partea aceasta terestră, nu avem ca elemente decât forţele care au fost deplasate sau sunt în curs de a ajunge în zona Golfului Persic. Şi în aceste condiţii avem divizia aeropurtată şi grupul amfibiu de la bordul „USS Tripoli”, deci, undeva la 2.500, maxim 5.000 de militari care pot fi proiectaţi către anumite obiective din strâmtoare sau din Golful Persic.
În acest context, cred că Statele Unite vor încerca să ocupe nişte puncte-cheie – sau simbolice – ale Iranului, adică, ori nişte insule în zona aceea a strâmtorii, pentru a putea controla traficul prin strâmtoare şi de pe acele insule să proiecteze puterea către litoralul iranian, împingând dispozitivul acesta care ar putea lovi navele care trec prin strâmtoare cât mai mult dincolo de litoral, sau, într-adevăr, ceea ce se tot discută, de a ocupa Insula Kharg, care reprezintă principala sursă de export al petrolului de către Iran, negociind permiterea continuării accesului Iranului la export prin eliberarea zonei de strâmtori.
Radu Dobrițoiu: Şi se va amplifica conflictul.
Constantin Ciorobea: Pasul următor, personal, consider că, da, o să asistăm la o escaladare, pentru că poziţia preşedintelui Trump chiar astăzi a fost destul de fermă pe acest subiect: că, practic, Iranul nu acceptă propunerile făcute, ba, vedem şi Iranul că merge pe propunerile sale maximale. Deci, încă nu s-a ajuns la negocieri deschise şi corecte, care se ducă la dezescaladare.
Radu Dobrițoiu: Vă mulţumesc foarte mult! „Euroatlantica”, la final. Vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de noi!
TRANSCRIERE: RADOR
