La mulţi ani domnule general Gelaledin Nezir! Şi pentru ca tot internetul să ştie când este ziua lui de naştere – pentru că a fost un magnific al relaţiilor publice militare – precizez: viitorul general de etnie turcă din Armata României s-a născut pe 6 noiembrie… Undeva la Cernavodă dacă nu mă înşel.
De acest om minunat mă leagă foarte multe amintiri. De la primul contact cu relaţiile publice militare, dragostea noastră pentru istorie, experienţa unică în Kabul, în 2002, şi până la furatul propriei mirese. Recunosc: până astăzi nu ştiam că ziua lui Gelu, aşa cum îi spunem noi prietenii, este pe 6 noiembrie. Am aflat însă de la ministrul apărării naţionale Mihai Fifor, domnia sa urându-i astăzi „la mulţi ani!” pe contul său de Facebook. Mulţumim domnule ministru pentru că ne-aţi adus aminte că astăzi este ziua de naştere a acestui om minunat.
Radu Dobriţoiu şi maiorul Nezir la Kabul
Despre experienţa noastră unică la Kabul, în Afganistan, în ianuarie 2002, sunt multe de povestit. Dar imediat ce am aflat că este ziua lui Gelu mi-am căutat în arhivă poza făcută cu el avându-l între noi pe ministrul de interne din primul guvern interimar Afgan după ce Alianţa Nordului a preluat puterea la Kabul. Numele acestui ministru era Yunus Qanuni. Ştiu că era unul dintre apropiaţii lui Ahmad Shah Massoud (supranumit „Leul din Panjab”), cel mai important lider militar din timpul ocupaţiei sovietice a Afganistanului. Cel care, după venirea la putere a talibanilor, a condus Alianţa Nordului împotriva talibanilor şi a organizaţiei Al-Qaeda. Avea să fie ucis într-un atac sinucigaş: un disimulat reporter a venit la el să-i ia un interviu, reportofonul era însă o bombă artizanală.
Revenim la prima şi cea mai importantă experienţă a maiorului Nezir într-un minister de interne. Nu, nu a fost cel de la Bucureşti, a fost cel din Kabul. Iar ceea ce o să vă povestesc este absolut real. Este un crâmpei din viaţa noastră de jurnalist – eu – ofiţer de relaţii publice -el – cu dragoste de profesie şi cu o nebunie pe care astăzi mi-e greu să o înţeleg.
Gelu Nezir şi Radu Dobriţoiu: interviu cu primul ministru afgan de interne
Kabul, 2002, maşină şi translator închiriate de mine împreună cu colegii mei Monica Szlavik şi Doru Dragomir. În maşină cu noi: maiorul Nezir. Ajungem în apropierea unei clădiri din Kabul cu foarte mulţi militari afgani. Militari este mult spus pentru că aveau uniforme pestriţe şi singurul lucru comun erau pistoalele mitralieră AKM. L-am întrebat pe translatorul nostru ce este acolo…? Ne-a răspuns că este Ministerul de Interne al Afganistanului. Era o fostă clădire din timpul ocupaţiei societice. Fără să gîndesc prea mult am cerut să oprească maşina pentru a ajunge în interiorul acelei clădiri. Astăzi aş fi fost mult mai precaut. Şi m-am dus spre mulţimea de militari afgani la un punct de control, de acces în Ministerul de Interne de la Kabul. Gelu, în uniformă de militar român, a dorit să mă însoţească pentru a mă proteja.
Ajungem între acei oameni fără uniforme dar cu multe AKM-uri… Şi fac încercări disperate (şi nebuneşti spun acum) să le explic că vreau să ajung la cineva din conducerea ministerului pentru a realiza un interviu. În scurt timp toţi acei oameni înarmaţi s-au strâns în jurul nostru ca la urs. Sau ca la doi urşi… Doi urşi europeni pentru că ei nu auziseră de România şi singurul reper de geolocalizare a fost: Europa. Subliniind: Europa şi nu Rusia :). Resentimentele faţă de sovietici era şi vor fi cu siguranță sute de ani foarte mari în Afganistan. Cum spuneam… Nişte nebuni. Norocul nostru: un tânăr afgan care rupea engleză s-a apropiat de noi şi am început să încropim o conversatie. Era unul dintre oamenii de casă ai ministrului de interne (aveam să aflăm).
O altă şansă a noastră a fost că în scurt timp în curtea misterului a intrat o coloană oficială, cu 2 sau 3 maşini de teren. Din care a coborât un tip cam pricăjit, în „civil”, care a întrebat ce se întâmplă, ce este cu militarii strânşi în jurul nostru. I s-a răspuns că este un jurnalist european şi un ofiţer din NATO care doresc să ajungă la el pentru un interviu. „Să-i aduceţi la mine să vorbesc cu ei”… a spus (aveam să aflu) ministrul afgan.
Se întoarce interpretul – omul de casă al ministrului – şi ne cere să îl urmăm în clădire.
Aventura interviului cu ministrul afgan
Îl urmăm pe interpret, urcăm nişte scări până la etajul 1 al clădirii. Intrăm în biroul ministrului… De subliniat că atunci când am intrat în birou în faţa uşii era un perete din beton (în faţă, paralel cu uşa). Aveam să aflu că aşa rămăsese construcţia din timpul ocupaţiei sovietice. Rostul peretelui din beton era acela de a nu se deschide focul, a nu se trage prin uşă. Mai exact, oricine ar fi încercat să tragă rafale automate prin uşă, toate gloanţele s-ar fi oprit în zidul gros din beton cu rol de protecţie pentru demnitarii din interior.
Interpretul ne cere să ne aşezăm pe o canapea ponosită (foto). Ministrul, aşezat şi el, cu un pix gen „Flaro”, de 1 leu, de pe timpul lui Ceauşescu, semna nişte documente. Interpretul a îngenuncheat în faţa ministrului care era asistat de un aghiotant.
Trec câteva minute bune… Şi eu, nerăbdător, încercă să intru în vorbă cu ministrul afgan. Interpretul, speriat, îmi cere să tac şi să am răbdare, să aştept să fiu eu „întrebat de vorbă” de către ministru. Şi iar aşteptăm… Pixul Flaro este utilizat în continuare pentru a semna ceva acte. Într-un final suntem întrebaţi de vorbă. Ne prezentăm şi realizez în cele din urmă interviul mult aşteptat cu demnitarul afgan. Faptul că eram însoţit de un ofiţer NATO, musulman, de etnie turcă a fost decisiv pentru a le câştiga prietenia. Probabil că, în ochii afganului, un jurnalist însoţit de un militar reprezenta foarte mult. Şi au apreciat că avem şi foarte mult curaj…
La finalul interviului, într-un gest de bunăvoinţă şi mărinimie, ministrul i-a cerut interpretului să ne servească masa. Ieşim din birou şi ne conduce într-o încăpere alăturată unde aşezaţi pe jos, cu AKM-ul lângă ei, erau doi afgani care aveau în faţă un platou mare cu urez (aşezat pe podea) din care se înfruptau cu mâinile goale. Unul dintre aceştia- aveam să aflăm – era rudă cu mnistrul şi om de încredere. Deşi eram vaccinaţi am refuzat cu diplomaţie oferta. Plecăm apoi şi ne îndreptăm spre ieşire. Interpetul îmi cere bani pentru serviciul oferit. Îl întreb cât vrea… Îmi cere prima dată 100 de dolari americani. Din mers îi spun că este enorm… Îmi cere apoi 50 de dolari… Coborâm împreună pe scări. Ne însoţeşte, insistă… ne îndreptăm spre ieşirea din minister… Îmi cere 25 de dolari… Continuă drumul alături de noi, ieşim ajungem la maşină. Scot o bacnotă de 10$… „Take it or leave it!” îi spun… Eram deja aproape în maşină.. A fost preţul final acceptat de interpret.
Reuters aştepta de 2 săptămni
Seara, la hotel, alături de colegii români de breaslă discutăm cu ceilalţi jurnalişti. Depănăm povestim, eu spun că am realizat un interviu cu ministrul afgan de interne. Colegul de la Reuter, bulversat mă întreabă: chiar acela, de acolo, fost… etc.? Da, chiar acela îi răspund, am făcut azi un interviu cu el. Şi îmi răspunde cu năduf: „eu aştept de două săptămâni să fiu primit la el”!
După ceva vreme, Yunus Qanuni avea să ajungă ministru de externe şi apoi vicepreşedinte al Afganistanului. Eu şi Gelu am avut mână bună!
Încă un lucru de sublinait: fotografia a fost realizată cu una dintre singurele camere digitale ale MApN, un aparat Olimpus.
