RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (30 decembrie, ora 22:10) – Emisiunea: „Agenda globală” – Realizator: Radu Dobriţoiu
Radu Dobrițoiu: Bun găsit vă spune Radu Dobrițoiu la o ediție specială a emisiunii Agenda Globală. O sinteză externă a principalelor evenimente din anul 2024. Pornind din Orientul Mijlociu, cu informaţii din Ierusalim, vom merge la Washington, apoi la Kiev şi la Paris. Pe tot parcursul emisiunii avem doi invitaţi împreună cu care voi analiza aceste evenimente importante. Profesorul universitar doctor Dan Dungaciu şi profesorul universitar doctor Ştefan Popescu sunt alături de noi pentru această ediţie de sinteză a emisiunii „Agenda globală”. Aşadar, „Agenda globală”, cu retrospectiva principalelor evenimente internaţionale ale anului 2024.
Radu Dobițoiu: Bună seara domnule Dan Dungaciu …
Dan Dungaciu: Bună seara şi mulţumesc pentru invitaţie!
Radu Dobrițoiu: Vă mulţumesc şi eu pentru că aţi acceptat să fiţi alături de noi la Radio România Actualităţi!
Bună seara, domnule profesor Ştefan Popescu!
Ştefan Popescu: Bună seara! Bun găsit!
Radu Dobrițoiu: Mulţumiri pentru că sunteţi în această seară împreună cu noi, la Radio România Actualităţi!
Ştefan Popescu: Şi eu vă mulţumesc!
Radu Dobrițoiu: Domnilor invitaţi, stimaţi ascultători, 2024 a fost, probabil, unul dintre cei mai dificili ani din istoria recentă, un an dominat nu de obişnuitele crize economice şi politice, dar mai ales de conflicte, cu un război în Europa ce continuă să ne îngrijoreze, dar şi conflicte în Orientul Mijlociu. Probabil că istoria va consemna acest an 2024 ca o perioadă dominată de Zeul Marte. Cutia Pandorei a fost deschisă de Rusia în 2022 şi… Speranţa pare să fi rămas închisă. Începem dezbaterea cu o analiză despre Europa, cea care încă se bucură de pace. Domnule profesor Dan Dungaciu, pot spune europenii, parafrazând o zicală romană, Rusia ad portas?
Dan Dungaciu: Pot să spună aşa. Au spus-o din 2022 într-o formă sau alta. Problema este reacţia Uniunii Europene, a Europei, dacă vreţi, în faţa unei asemenea manifestări a Federaţiei Ruse, pentru că problema nu este doar că Rusia este la porţi, problema este ce face Uniunea Europeană şi cum se vede în această oglindă a unei agresiuni a Federaţiei Ruse împotriva unui stat european, în speţă, Ucraina. De aici încolo începe marele răspuns al Europei, care poate să fie unul pozitiv, dar poate să fie şi unul negativ, apropo de proiectul european. Pentru că pentru Uniunea Europeană, ca atare, s-a constituit ca o instituţie care să gestioneze pacea. O carte celebră a unui istoric american, care se numeşte „Postwar Europe” – „Postwar Europe” înseamnă Europa nu postbelică, ci Europa după război, ideea de bază fiind că în Europa un mare război nu mai e posibil niciodată.
Şocul Europei a fost şocul continentului care înţelege că un mare război e posibil pe teritoriul ei. Tot ce a învăţat Europa până acum, în special că relaţionarea, interacţiunea, contactele, conexiunile economice produc pacea, aşa cum s-a constituit Uniunea Europeană după cel de-al Doilea Război Mondial, prin cooperarea economică a Franţei şi Germaniei, aşa cum s-a manifestat Uniunea Europeană ulterior, când interconexiunea era producătoare de pace şi de securizare, deci tot ce a ştiut Uniunea Europeană până astăzi s-a dus pe apa sâmbetei. Conexiunile nu mai înseamnă pace, relaţionările economice nu mai duc la securizare. Dimpotrivă, conexiunile, conectivităţile-interacţiune pot să producă război. De aici decuplarea de Federaţia Rusă, ulterior decuplarea de China ş.a.m.d. Marea provocare, deci, a Uniuni Europene este că trebuie să se reinventeze în însăşi substanţa ei. A doua provocare, care de mai puţin vizibilă, este că Uniunea Europeană, care s-a constituit ca un proiect post-naţional – nu neapărat anti-naţional, dar post-naţional – se trezeşte astăzi într-o realitate care e extrem de… e acut naţională, prin războiul din Ucraina. Pentru că rezistenţa Ucrainei la agresiunea Federaţiei Rusă este, în primul rând, o rezistenţă naţională. Ucraina se reinventează, se regăseşte, se dezvoltă ş.a.m.d. Deci, iată două provocări majore pe care Uniunea Europeană trebuie să le gestioneze, într-o formă sau alta. Măsura în care va reuşi să le gestioneze, evident, va măsura capacitatea Uniunii Europene de a continua acest proiect început demult, dar care astăzi se află, poate, în faţa celei mai mari provocări.
Radu Dobrițoiu: Domnule profesor Ştefan Popescu, vă propun să mergem în istorie, la anul 842, cu peste 1.800 de ani în urmă şi vă amintesc de Jurămintele de la Strasbourg. A dovedit 2024 că are nevoie Europa de un nou jurământ, de un nou pact în faţa ameninţărilor ce se anticipează din Răsărit, care să consolideze relaţiile dintre Franţa, Germania, Marea Britanie şi întreaga Europă Occidentală?
Ştefan Popescu: Nu numai în faţa ameninţărilor venite din Răsărit, dar şi în faţa provocărilor venite de la Apus, de la marele aliat şi partener strategic american. Există, fără îndoială, riscul ca 2025, anul în care se vor aşeza oficial la masa negocierilor ruşii, americanii, să vedem şi dacă ucrainenii, această negociere să fie făcută peste capul europenilor. Aţi amintit de nevoia unui nou pact, unui nou jurământ între principalele puteri europene. Dar anul 2024 a văzut o ruptură durabilă, sau un divorţ consumat între Franţa şi Germania. De altfel, Franţa şi Germania, dincolo de acest divorţ, au intrat într-o perioadă de turbulenţe politice. În ce priveşte Franţa, aceasta aminteşte de regimurile parlamentare de dinainte de 1958, data în care generalul De Gaulle a instituit un hiper-prezidenţialism.
Cât despre alte puteri notabile, precum Spania, Italia, acestea nu au ponderea necesară pentru a prelua iniţiativa proiectului european. Deci, anul 2024 ne pune în faţa unui peisaj european fragmentat şi fără îndoială că perspectivele sunt acelea ca Uniunea Europeană, puterile europene, să caute, în cel mai bun caz, să se poziţioneze în raport cu marele aliat european. Acesta a fost şi sensul acestei curse extraordinare a liderilor europeni, după recâştigarea mandatului la Casa Albă de către Donald Trump. Iar preşedintele Emmanuel Macron, un campion al ideii de autonomie strategică în trecut, a înţeles faptul că acest proiect nu mai poate fi susţinut şi la ceea ce poate spera cel mai mult este să fie un secund, primul între secunzii dintre… ai Statelor Unite ale Americii.
2024: Conflicte în Orientul Mijlociu
Radu Dobrițoiu: Un an dominat de război în Orientul Mijlociu, cu o continuare a conflictului din Gaza, tensiuni sporite la graniţa Israelului cu Libanul, dar şi o revoltă rapidă care a condus la înlăturarea regimului Bashar al-Assad. Armata israeliană a acţionat terestru pe trei direcţii, implicând totodată şi forţele aeriene care au lovit ţinte din Iran. Să ascultăm sinteza primită din Ierusalim de la Ion Ştiubea:
Reporter – Ion Ştiubea: Privit la modul foarte general, anul politic 2024 se încheie în Israel aşa cum a început: problema ostaticilor blocată, luptele din Fâşia Gaza neîncheiate, organizaţia Hamas continuând lupta de gherilă, iar situaţia din Cisordania, caracterizată prin aceeaşi instabilitate, care face ca intervenţiile armatei israeliene în zonă să nu fi diminuat cu nimic. S-a schimbat, totuşi – şi aceasta, într-un mod remarcabil – starea de lucruri de la graniţa de nord a Israelului, unde în luna noiembrie a fost obţinut armistiţiul cu organizaţia teroristă Hezbollah, care, destul de fragil, încă rezistă, şi unde căderea regimului Assad din Siria, neprevăzută şi cu mari consecinţe pentru viitorul Orientului Mijlociu, îşi arată deocamdată doar mugurii, aşteptând marea schimbare de la Washington, peste trei săptămâni, pentru a înţelege în ce direcţie se vor dezvolta aceştia.
O altă situaţie puţin previzibilă, care a evoluat într-un crescendo surprinzător şi agasant, se dovedeşte a fi legate de atacurile de la distanţă ale grupării separatiste Houthi, din Yemen, care, iniţial sub comanda directă sau doar sub inspiraţia Iranului, iar acum aproape autonom, s-a transformat într-o problemă majoră pe care guvernul şi armata israeliană nu prea ştiu cum să o trateze. Din acest punct de vedere, luna decembrie a fost poate cea mai relevantă, cu o creştere evidentă a lansărilor de rachete şi drone de pe coasta yemenită a Mării Roşii, dar mai ales prin câteva reuşite surprinzătoare ale rebelilor, materializate în victime umane şi pagube materiale pe teritoriul Israelului.
Dincolo de acestea, au apărut şi întrebări care vizau capacitatea de intervenţie a sistemului antiaerian israelian, depăşit în câteva cazuri de traiectoriile surprinzătoare ale dronelor şi rachetelor lansate de rebelii Houthi. Problema a devenit cu atât mai spinoasă cu cât aceştia nu par impresionaţi nici de prezenţa forţelor armate maritime ale Statelor Unite şi Marii Britanii în Marea Roşie, continuând să atace vase comerciale care navighează sub pavilioane socotite inamice şi să provoace mari pierderi economice statelor vizate. Căderea regimului Assad, în Siria, la începutul lunii decembrie, a creat mare oportunităţi pentru Israel în direcţia întreruperii aşa-numitei axe a răului, care pornea din Iran, trecea prin Siria şi Irak şi se oprea în Liban, unde furniza arme şi muniţii organizaţiei teroriste Hezbollah.
Teheranul îşi crease cu mulţi ani în urmă această sferă de influenţă, subordonată proiectului său special şi declarat de distrugere a Statului Israel. Vârfurile de lance ale proiectului erau organizaţiile Hamas şi Hezbollah, prin intermediul cărora Iranul îşi urmărea sistematic obiectivul, când nu se decidea să atace direct Israelul, aşa cum a făcut în două rânduri, în lunile aprilie şi octombrie. Replicile isaliene din aceleaşi luni, cu distrugerea unei staţii Radar protejată de sistemul rusesc antiaerian S-300, în luna aprilie, şi apoi atingerea unor obiective secundare ale complexului nuclear iranian, în luna octombrie, au semnalat Teheranului că este vulnerabil şi că doar grija Israelului de a nu transforma conflictul din Fâşia Gaza într-un război regional a oprit o reacţie mai dură a aviaţiei sale militare.
Pe plan intern, Israelul a fost marcat de puternice demonstraţii anti-guvernamentale, organizate de familiile ostaticilor israelieni şi cercuri largi ale societăţii civile israeliene, fără sprijinul opoziţiei, pentru accelerarea tratativelor cu organizaţia Hamas, în direcţia unui acord de eliberare a celor 101 israelieni deţinuţi încă în Fâşia Gaza, care, însă, din păcate, nu şi-a atins nici până în acest moment scopul, în ciuda presiunilor internaţionale şi în special ale celor două administraţii de la Washington, cea actuală – Biden şi cea viitoare – Trump.
Radu Dobrițoiu: Domnule profesor Dan Dungaciu, putem face o legătură între evoluţia din Orientul Mijlociu din 2024 şi ceea ce se petrece nu doar în Europa, ci şi în regiunea Indo-Pacific?
Dan Dungaciu: Probabil că e un pic cam devreme să facem asta. Dar e posibil ca peste ani, nişte documente să apară ca să lege cele două conflicte un pic mai strâns. Dar e deja la nivelul speculaţiei o asemenea aserţiune.
Cert este că legătura care s-a făcut în 2024 n-a avut neapărat, nu s-a petrecut în favoarea a ceea ce se se întâmplă în războiul din Ucraina, pentru că acest război a intrat într-un con de umbră, ca urmare a evoluţiilor din Orientul Mijlociu. Evoluţii din Orientul Mijlociu, care au început într-un fel – foarte bine descrise de corespondentul dumneavoastră – au evoluat într-un mod surprinzător, inclusiv printr-un impas al Statului Israel în războiul cu Hamasul, în multele războaie pe care le-au purtat cu Hamasul sau chiar cu Hezbollah, dar s-a terminat într-o victorie politică, strategică a Israelului, prin căderea regimului Assad.
Practic, căderea Siriei înseamnă astăzi un dezavantaj major pentru statul Iran, care se vede într-un fel deposedat de cel mai important coridor prin care îşi alimenta cel mai puternic proxy, respectiv Hezbollah. Deci, asta ce înseamnă? Asta înseamnă că vom asista din momentul în care Casa Albă se va apropia de acest dosar, probabil primul va fi cel ucrainean, vom asista la o redesenare a întregului Orient Mijlociu, pentru că ce s-a întâmplat în Siria, evident că nu va rămâne în Siria. Ce se va întâmpla în sine cu această ţară, din multele puncte de vedere, o construcţie cvasi-artficială urmează să vedem, dar este limpede că din Siria pornesc raze strategice extrem de importante, una care duce în Turcia, alta care duce spre Iran, alta care duce spre Israel, ş.a.m.d. şi care toate vor trebui să se amenajeze într-o formă sau alta. Nu pot să o facă din interior. Va trebui ca, într-un fel sau altul, administraţia Trump să încerce să fixeze un contur pentru viitoarele evoluţii.
Suntem în faţa unui dosar extrem de complicat, dar pe care până la urmă trebuie să îl urmărim în 2025, pentru că va fi unul dintre cele mai importante, chiar dacă nu sunt foarte vizibile. Schimbările majore care se petrec astăzi în Orientul Mijlociu sunt, îndrăznesc să spun, fără precedent, cel puţin pentru că Turcia de astăzi, în viziunea /autoumanistă/, ca să zic aşa, începe să aibă revendicări care ar putea să intre în coliziune cu foarte multe dintre proiectele politice naţionale ale statelor din regiune şi nu doar a statelor din regiune. Deci, ce se întâmplă în Orientul Mijlociu niciodată nu rămâne în Orientul Mijlociu.
Marele risc pentru Orientul Mijlociu este că dacă intri acolo, s-ar putea să nu mai poţi să ieşi. Şi va fi foarte interesant modul în care administraţia americană a lui Donald Trump va încerca să abordeze Orientul Mijlociu, implicată fiind acolo, dar să nu intre, să nu fie prezentă militar în acea regiune. Pentru că, dacă se teme de ceva Donald Trump la începutul administraţiei sale, este să nu fie captat pentru un război. Reţeta insuccesului pentru un Donald Trump care are un singur proiect major, să devină cel mai mare preşedinte american, cel puţin în ultima 100 de ani. Un război este cea mai proastă soluţie ca să devii aşa ceva.
2024: Alegerile din SUA
Radu Dobrițoiu: Mergem acum la Washington. 2024 cu o agendă dominată de alegerile prezidenţiale, Statele Unite au navigat printr-un ciclu electoral cu mize fără precedent, care vor influenţa cu siguranţă geopolitică internaţională. Să o ascultăm de la Washington pe Doina Saiciuc.
Reporter: „Polarizare” este cuvântul anului ales de Dicţionarul Merriam-Webster, cu alegerile prezidenţiale fiind povestea dominantă a anului 2024 în Statele Unite, dizările partizane au devenit un fel de război sfânt pentru ambele părţi. Pentru Donald Trump, care a câştigat alegerile prezidenţiale de la 5 noiembrie, după o întreagă sagă de scandaluri şi procese penale, şi pentru democraţii primei vicepreşedinte-femeie de culoare a Statelor Unite, Kamala Harris, care a pierdut alegerile prezidenţiale după o scurtă şi intensă campanie în urma retragerii, aproape forţate, a lui Joe Biden din cursa prezidenţială. Oficialii americani au avertizat cu mult timp înaintea alegerilor în legătură cu probabilitatea incedinţelor străine, numind Rusia, China şi Iranul.
Comunitatea Intelligence a Statelor Unite a identificat ingerinţa Rusiei în alegerile prezidenţiale americane drept mai sofisticată decât în ciclurile prezidenţiale precedente. În loc de a se baza numai pe conturi false pe media socială, tacticile Moscovei au implicat cooptarea unor influenceri de dreapta americani pentru a răspândi propaganda pro-Kremlin în rândul concetăţenilor lor. Oficiali ai Intelligence au revelat faptul că Rusia a folosit inteligenţa artificială generativă pentru a o denigra pe Harris cu texte, imagini şi conţinuturi video şi audio contrafăcute.
Comunitatea Intelligence a evaluat că Rusia încearcă să îi manipuleze pe americanii neinformaţi, needucaţi pentru a-i răspândi mesajele, imitând website-uri ale unor instituţii media şi folosind comentatori umani pentru a creşte traficul către acele site-uri cu conţinut generat de inteligenţa artificială generativă. Potrivit experţilor în domeniul dezinformării şi a Intelligence, Rusia a răspândit dezinformare înaintea alegerilor din acest an pentru a afecta şansele lui Joe Biden de a fi reales, ca şi pe cele ale democraţilor în general. Şi a promovat candidaţii care au sprijinit izolaţionismul şi au subminat sprijinul pentru Ucraina şi NATO. Rusia a preferat ca Donald Trump să câştige alegerile, au arătat oficialii intelligence.
Cotidianul The New York Times a spus, pe de altă parte, că guvernul chinez a creat conturi false pro-Trump pe media socială, promovând teorii conspiraţioniste, incitând divizările interne şi atacându-l pe preşedintele Biden înaintea alegerilor. Pe tot acest fond, noutăţile au venit într-un ritm ameţitor. Preşedintele Biden a renunţat la perspectiva unui nou mandat în urma unei dezbateri cu rivalul republican Trump, în care performanţa lui Biden a fost unanim criticată drept dezastruoasă. Donald Trump a fost apoi la un foarte mic pas de a fi fost asasinat. A fost pus sub acuzare pentru 34 de infracţiuni penale, după care a fost ales de către aproape 50% dintre americani drept preşedinte, iar cel mai bogat om al lumii, Elon Musk, i-a devenit mâna dreaptă.
Statele Unite au navigat printr-un ciclu electoral cu mize fără precedent, într-o perioadă de brutale războaie în Orientul Mijlociu şi Ucraina. De altfel, rolul Statelor Unite în ambele conflicte s-a numărat printre temele în funcţie de care alegătorii şi-au eximat voturile. Aşadar, într-un mod aproape incredibil, Donald Trump a fost ales al 47-lea preşedinţe al Statelor Unite, într-o extraordinară revenire pentru un fost preşedinte care a refuzat să-şi accepte înfrângerea în urmă cu patru ani, care a incitat la o insurecţie violentă împotriva Capitoliului, a fost pus sub acuzare în multiple procese şi cauze şi a supravieţuit unor tentative de asasinat.
Procesele penale intentate împotriva lui Trump în două curţi federale şi două statale au fost puse în mare parte în aşteptare în primele luni ale anului, întrucât Curtea Supremă a hotărât că fostul preşedinte Trump se poate bucura de imunitate. În vreme ce procesele intentate împotriva lui Trump, între care cel din Washington pentru încercarea de a răsturna rezultatul alegerilor din 2020 şi pentru rolul său în incitarea atacuri împotriva Capitoliului, erau puse în aşteptare, o neobişnuit de timpurie dezbatere prezidenţială a montat scena unei schimbări fără precedent a candidaţilor Partidului Democrat. La 27 iunie, Trump şi Biden se întâlneau pe scena dezbaterii în Atlanta; Trump a evitat întrebările, minimalizând rolul său privind atacul împotriva Capitolului şi răspândind informaţii false.
Cu toate acestea, performanţa surprinzător de slabă a lui Biden a fost cea care a condus la drastica schimbare de traiectorie, târziu în cursa electorală. La mai puţin de o lună după dezbatere, Biden şi-a încheiat campania prezidenţială şi a susţinut-o pe Kamala Harris pentru a prelua cursa electorală a democraţilor. La 13 iulie, cu două zile înainte de a accepta nominalizarea republicanilor, Donald Trump era rănit într-o tentativă eşuată de asasinare la un eveniment de campanie în Pennsylvania.
Donald Trump: Curgea peste tot sângele şi, totuşi, într-un anumit fel, m-am simţit foarte sigur, pentru că l-am avut pe Dumnezeu de partea mea.
Reporter – Doina Saiciuc: Spunea, ulterior, Trump. Apoi, Harris şi Trump s-au întâlnit la 10 septembrie într-o dezbatere în Philadelphia. Harris, care a desfăşurat o campanie foarte scurtă, a folosit scena pentru a-şi expune viziunea democratică. Trump s-a concentrat în schimb, din nou, asupra teoriilor conspiraţionite despre imigranţii, între care una despre imigranţii care mănâncă câinii şi pisicile americanilor.
Donald Trump: În Springfield le mănâncă câinii, oamenii care intră în Statele Unite le mănâncă oamenilor pisicile. Asta se întâmplă în ţara noastră.
Reporter – Doina Saiciuc: Pe de altă parte, în ultimele luni de mandat, preşedintele Biden a luat – este adevărat, spun mulţi, prea târziu – remarcabila decizie de a autoriza Ucraina să lovească ţinte în interiorul Rusiei cu sistemele americane de rachete de rază lungă, ca şi aceea de a trimite mine terestre antipersonal Ucrainei. Toate aceste mişcări îi vor conferi preşedintelui ales Trump mai multă influenţă în viitoarele potenţiale negocieri între Ucraina şi Rusia. Pe parcursul întregului an, dar mai ales după alegerile prezidenţiale, Administraţia Biden a încercat să aşeze Ucraina în cea mai puternică poziţie de negocieri posibilă. Şi chiar înaintea alegerilor, şi aceasta, indiferent de cine le va fi câştigat, părea probabil că războiul din Ucraina se va încheia anul viitor, care va fi, potrivit analiştilor americani, un an al negocierilor. Victoria lui Donald Trump va grăbi negocierile.
Radu Dobrițoiu: Pentagonul a anunţat un nou ajutor pentru Ucraina, un ajutor în valoare de 1,2 miliarde dolari. Domnule profesor Ştefan Popescu, deşi este departe de România, dar foarte posibil cu un impact pentru geopolitica internaţională, anul 2024 a marcat evoluţii şi în regiunea Indo-Pacific. Se vor reorienta Statele Unite spre Indo-Pacific, scăzând interesul pentru Europa?
Ştefan Popescu: Fără îndoială că această prioritate pentru Indo-Pacific se va întări sub noul mandat al lui Donald Trump. Aceasta a devenit o prioritate, de altfel, cu celebrul pivot asiatic Indo-Pacific, anunţat de Barack Obama. Deci, din acest punct de vedere, Donald Trump nu este decât un continuator. Fără îndoială că tocmai această prioritate pentru Indo-Pacific şi faptul că în Indo-Pacific se află singura mare putere în măsură să conteste leadershipul mondial american – nu acum, dar în viitor, într-un viitor de câteva decenii, China face ca dorinţa administraţiei americane, viitoarei administraţii americane să fie de a pune capăt conflictului din Ucraina, de a-i lăsa mai multe europeni să îşi asume apărarea, inclusiv în anumite zone de proximitate, nu numai prin creşterea cheltuielilor pentru apărare, dar şi prin preluarea de misiuni, astfel încât Statele Unite ale Americii să se poată concentra pe China.
Fără îndoială că există şi un interes în a observa breşele potenţiale din relaţia China-Rusia, căci implicarea, apropierea foarte puternică a Moscovei de Phenian, de Coreea de Nord nu este neapărat pe placul Chinei sau nu este deloc pe placul Chinei, iar acesta oferă, să spunem, material de lucru, dacă vreţi, pentru adepţi şcolii lui Kissinger din Statele Unite ale Americii.
2024: Conflictul din Ucraina
Radu Dobrițoiu: Ajungem acum în proximitatea României, la graniţa de est a Europei şi a NATO, unde am intrat în a treia iarnă de război. Colegul meu Ilie Pintea a revenit de la Kiev, de unde ne-a trimis o corespondenţă pentru această emisiune de sinteză. Un război care este foarte aproape de ţara noastră, cu impact pentru securitatea internaţională. Să-l ascultăm pe Ilie Pintea:
Reporter – Ilie Pintea: Chiar dacă nu a adus o încheiere a războiului sau o posibilă soluţie de pace, anul care se încheie a fost unul cu multe schimbări în Ucraina, marcând şi trecerea acestei ţări de la defensivă la ofensivă, prin incursiunea armatei ucrainene în Kursk. Un alt element care a dus la schimbări tactice pe frontul de est a fost prezenţa trupelor nord-coreene alături de armata rusă, considerată o escaladare de către administraţia de la Kiev, în ciuda faptului că nivelul de pregătire al noilor aliaţi ai Rusiei e unul precar, dacă e să ne luăm după comunicatele Ministerului ucrainean al Apărării. În fine, şi atacurile ruse din ultima perioadă cu rachete hipersonice au adus o deteriorare a situaţiei de securitate şi au ridicat nivelul ameninţării. Asta, în timp ce despre pace se vorbeşte mai mult în cancelariile europene decât între cei doi combatanţi. Pace însă nu poate avea orice preţ, mi-a spus la Cernăuţi politologul Serhi Hakman.
Serhi Hakman: În momentul în care vom ceda după intenţiile ruşilor, să ne gândim cine va fi următorul. Noi deschidem cutia Pandorei pentru orice altă agresiune, în orice alt colţ al lumii, în care agresorul ştie că principalul foarte repede să fure ceva şi după aceea un pic vor fi supăraţi pe ei toată lumea, nu va trebui să dea nimic înapoi şi totul va fi cum trebuie. Principal, el să-şi aleagă o victimă care să fie mai slabă decât el, ca să o poată cuceri cât mai repede.
Reporter: Nici din tranşee discuţiile despre pace nu se văd cu prea mult optimism. De la Kramatorsk, unde luptă de un an şi jumătate, colonelul Serhi Osaciuk îmi spunea că înţelegerile cu Rusia sunt iluzorii.
Serhi Osaciuk: Aici, pe frontul de est, nu am simţit niciodată şi nici nu simţim vreun indiciu că Rusia va suspenda operaţiunile active de atac militar. Acesta este motivul pentru care percepem visele şi dorinţele politicienilor pe care le auzim aici ca nerealiste în acest stadiu. E vorba mai degrabă de iluzii. Sunt convins că în 2025, agresiunea militară rusă, războiul pentru distrugerea statului ucrainean va continua la o intensitate ridicată, iar noi, ca naţiune, trebuie să fim pregătiţi să respingem din timp această agresiune.
Reporter: Atât mesajele diplomatice, cât şi o parte tot mai consistentă a opiniei publice din Ucraina sugerează că nu e posibilă o soluţie de încheiere a războiului fără cedarea regiunilor deja anexate. Acesta ar putea fi singurul mod în care Ucraina să îşi păstreze totuşi independenţa, iar schimbare a regimului politic din Statele Unite ale Americii e privită ca şansa de a pune în aplicare o soluţie dureroasă, dar necesară, spunea Valeri Galan, fost ofiţer în serviciile de informaţii ucrainene.
Valeri Galan: În situaţia care s-a creat, majoritatea populaţiei crede că am putea renunţa la acele teritorii. Cred că acele teritorii, mai devreme sau mai târziu, vor redeveni ale noastre. Administraţia lui Biden ne-a ajutat ca pe un bolnav, doar să nu murim, dar nici nu ne ajutat să ne ridicăm în pat. Venind la putere Trump, pentru noi este ca un chirurg. El nu va trata boala, nu va prelungi chinul, ci va tăia, va tăia de la ruşi sau va tăia de la noi. Va fi ceva radical pentru noi. E mai convenabil că a ajuns Trump la putere, pentru că el va tranşa problema în scurt timp şi Europa va face tot posibilul ca Ucraina să nu-şi piardă independenţa. Acesta este scopul nostru principal.
Reporter: În timp ce luptele continuă şi pacea nu pare că e mai aproape, administraţia de la Kiev face eforturi pentru reconstrucţia ţării – şi am văzut la faţa locului blocuri întregi reconstruite, la Irpin şi Borodianka, unde filmam la începutul războiului şi anul trecut cartiere întregi devastate de bombardamente. Eforturile pentru refacerea Ucrainei după acest război au fost estimate în vară la 500 de miliarde de dolari, dar lucrurile sunt luate pas cu pas. Pentru început, guvernul va construi anul viitor 50.000 de locuinţe sociale pentru oamenii care au rămas fără case. Cât despre pacea care e pe buzele tuturor, ea pare încă departe, atâta vreme cât despre garanţiile de securitate cerute de Ucraina nici nu a început să se vorbească, iar atacurile Rusiei continuă să distrugă infrastructura critică a ţării.
Radu Dobrițoiu: Domnule profesor Dan Dungaciu, avem un an 2024 plin de semnale, de informaţii pe palierul securităţii militare europene. Putin câştigă un nou mandat în martie. Cum se pot apăra democraţiile europene de războiul informaţional şi informatic dus de Rusia peste graniţele Ucrainei, un război hibrid pe care îl resimţim şi care face presiuni la poarta democraţiilor europene?
Dan Dungaciu: Dacă dăm firul înapoi în 2024, au fost foarte multe alegeri. În principiu, nu putem să spunem că rezultatul acestor alegeri a fost de partea neapărat a autocraţilor, a autocraţiilor. Din perspectiva aceasta, 2024 n-a fost un an prost pentru democraţie. Urmează alegeri decisive însă, în Europa; în special, nu ştim ce se va întâmpla în Franţa şi alegerile din Germania, alegeri prezidenţiale în Polonia. Toate, cu o miză majoră. Şi din punctul acesta de vedere, cred că cel mai important lucru pentru mainstreamul european este să realizeze că dacă creează un climat în care propaganda Federaţiei Ruse prinde şi se poate întinde, acesta este cel mai mare pericol de securitate. Nu propaganda în sine, cât climatul pe care îl instaurezi în anumite societăţi. Ăsta a fost marele eşec al mainstreamului european şi cred eu că de acolo trebuie începută reevaluarea spaţiului public european, ca să fie mai protejat împotriva evidentelor ingerinţe ale Federaţiei Ruse.
2024: Uniunea Europeană
Radu Dobrițoiu: Uniunea Europeană este în aşteptarea instalării preşedintelui ales al Statelor Unite, Donald Trump, când vine vorba de două elemente principale pentru blocul comunitar – este vorba de propria situaţie economică şi de securitate. De asemenea, luna ianuarie aduce pentru blocul comunitar schimbarea preşedinţiei rotative a Consiliului Uniunii Europene. Din Bruxelles. Bogdan Isopescu are detalii:
Reporter – Bogdan Isopescu: Uniunea Europeană aşteaptă să vadă în ce măsură preşedintele american ales, Donald Trump, va mări sau nu taxele pentru importurile dinspre blocul comunitar, aşa cum declarase până în momentul alegerii sale. Conform acestuia, Statele Unite ar putea creşte tarifele pentru produsele chinezeşti cu până la 60%, dar şi pe cele din Europa, cu până la 20%. Impactul pentru blocul comunitar ar fi uriaş, spun analiştii, mai ales pe fondul faptului că blocul comunitar a pierdut şi din competitivitate în ultimul deceniu în faţa celorlalţi jucători globali. Şeful diplomaţiei europene, Kaja Kallas, spune însă că de această mişcare ar profita doar China.
Kaja Kallas: Nu există niciun câştigător niciodată în urma unui război comercial. Dacă vom avea un război comercial între Uniunea Europeană şi Statele Unite, chiar şi poporul american va fi afectat. Dacă Statele Unite se uită cu adevărat către problemele create de China, ar trebui să rămână alături de Uniunea Europeană. În cazul unui război comercial între Statele Unite şi blocul comunitar, China va fi cea care se va amuza cel mai tare.
Reporter: O a doua chestiune cu care Donald Trump ţine în şah blocul comunitar este chestiunea securităţii. Avem, pe de o parte, viitoarea poziţionare a Statelor Unite în NATO, o posibilă implicare mai slabă, iar pe de altă parte, problema Ucrainei şi o posibilă diminuare a ajutorului Statelor Unite pentru Kiev. Să nu uităm aici nici de declaraţia lui Donald Trump că ar putea pune punct războiului în 24 de ore. Cum şi în ce condiţii, este întrebarea tuturor, mai ales a Uniunii Europene, cea care declară constant că va sta alături de Ucraina atâta timp cât este necesar pentru ca aceasta să obţină o pace justă, în termenii agreaţi de ea. Dar o diminuare a ajutorului militar al Statelor Unite pentru Ucraina ar pune în dificultate Uniunea. Iar preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, o spune foarte clar: pentru el, unitatea dintre cele două blocuri este premisa obţinerii păcii juste.
Volodimir Zelenski: Cred că preşedintele Trump este un om puternic şi aş vrea să-l am de partea noastră. Vreau să discut cu el, ca preşedinte, pentru că până acum nu a fost în această poziţie când vorbea de Ucraina. Vreau să discutăm în detaliu şi sper că va înţelege – când tragem linie, dincolo de a fi oameni de afaceri sau politicieni, toţi suntem oameni, avem sentimente similare şi aceleaşi valori, pe când Putin nu are. Pur şi simplu cred că este nebun. Iubeşte moartea, iar asta este periculos pentru toţi. Şi nu mai vreau să aud cuvinte precum încetarea temporară a focului, ci vreau ca războiul să se termine definitiv şi să avem garanţii că Putin nu-l porneşte într-o lună sau într-un an din nou, pentru că în acest caz toţi vom pierde şi nu ştiu ce am mai putea face. De aceea vreau să avem un plan adevărat, o poziţie puternică şi unitate între Statele Unite şi liderii europeni.
Reporter: În aceste condiţii de incertitudine, Polonia preia preşedinţia rotativă a Uniunii Europene de la Ungaria şi toată lumea speră la o dinamizare a deciziilor şi a abordării problemelor importante pentru blocul comunitar, după ce preşedinţia Ungariei a cam bătut pasul pe loc din cauza plasării sale împotriva curentului european în foarte multe speţe. În acelaşi timp, este perioada în care noua Comisie Europeană, instalată de doar o lună, va trebui să livreze dosarele promise pentru primele trei luni, cel privind competitivitatea europeană, cel privind industria şi cel pentru agricultură. Peste acestea se suprapune problema interferenţelor Rusiei în democraţiile europene, după modelul constatat în aleile prezidenţiale din România, viciate prin intermediul canalelor de socializare din mediul online. Vor avea loc alegeri în alte state europene, cum este cazul Germaniei, iar riscul derapajelor este luat în serios de toţi liderii europeni.
Premierul Poloniei, Donald Tusk: Toţi liderii europeni sunt acum conştienţi de interferenţele Rusiei în Georgia, Moldova sau România. Vom avea şi alte alegeri. Am avut o discuţie bună şi inclusiv premierul ungar sau alţi sceptici sunt conştienţi că Rusia intervine agresiv, iar Georgia este una dintre victime.
Reporter: Evoluţia acestor provocări, în special economicul şi securitatea, şi modul în care Uniunea va ieşi, mai slăbită sau mai pernică din ele, vor influenţa şi alte poziţionări, cum ar fi cea din Orientul Mijlociu. Aici avem problema Gaza şi ţinta Uniunii de a înfiinţa statul Palestina. Vorbim de Liban, de Siria sau de problemele provocate de Iran, nu doar în regiune, ci şi în războiul din Ucraina. Aceleaşi evoluţii vor influenţa şii paşii pe care Uniunea îi va face împreună cu statele care vor să se integreze, în speţă Moldova, Ucraina sau cele din Balcanii de Vest. Şi asta pentru că o Uniune cu anumite certitudine economice şi de securitate va putea aborda cu o altă atitudine, cu alte resurse şi cu altă credibilitate aceste probleme.
Radu Dobrițoiu: Domnule profesor Dan Dungaciu, anul 2024 este marcat de o Polonie cu un buget de apărare important şi achiziţii militare foarte mari, în paralel o redezvoltare a efectivelor militare poloneze. Polonia va prelua conducerea Consiliului Uniunii Europene, va impune Polonia o nouă viziune europeană de securitate şi, în termen de forţe convenţionale, va deveni Polonia cea mai importantă putere militară europeană?
Dan Dungaciu: Polonia va fi marcată, din păcate, de alegeri prezidenţiale care cu siguranţă vor afecta inclusiv mandatul Varşoviei, alegeri prezidenţiale care sunt foarte importante şi care vor avea loc în prima jumătate a anului care vine, deci practic se vor suprapune într-un fel cu preşedinţia poloneză. La aceste alegeri va fi inclusiv o mare confruntare între efectele „Trump-ismului” dacă vreţi sau efectele alegerii preşedintelui Donald Trump în Statele Unite şi viitorul preşedinte al Poloniei. Deci, din punctul acesta de vedere, din păcate, din perspectiva proiectului european, evident că Varşovia va fi ocupată şi cu acest dosar. A doua observaţie este că, din păcate, cu toată forţa indiscutabilă militară a Poloniei, Polonia a jucat pe această carte, pe cartea militară şi cel puţin până în momentul acesta, a câştigat multe dividende.
Dar, din păcate, Uniunea Europeană nu a reuşit să se configureze şi chiar aşa-numitul Triunghi de la Weimar, Germania-Franţa-Polonia, care, între noi fie vorba, n-ar fi rău să devină pătrat, Franţa-Germania-Polonia-România. Nici măcar Triunghiul de la Weimar nu a avut forţa, capacitatea să împingă Europa mai departe în acest proiect de securizare. Cu toată capacitatea şi entuziasmul Poloniei pentru acest proiect, Polonia nu poate împinge Uniunea mai departe dacă Franţa şi Germania nu o sprijină în acest demers. Şi, din păcate, motorul acesta al parteneriatului franco-german este niţel gripat. Desigur că Polonia va atrage atenţia asupra proiectului de securitate, va pune poate tema de securizare ca act fundamental al viitoarei preşedinţii, dar, din păcate, Polonia nu e suficientă în acest demers. Şi, repet, poate că ideea unui patrulater, nu a unui triunghi care să ducă Europa un pic mai departe în acest proiect ar merita discutată cu mai multă insistenţă, inclusiv la Bucureşti, şi de ce nu, poate şi la Varşovia.
2024 crizele politice din Franța
Radu Dobrițoiu: În Franţa, 2024 a fost un lung şir de crize politice care au zguduit întreaga societate: patru guverne într-un singur an şi toate confruntate cu aceeaşi dificultate. Niciunul dintre partidele parlamentare nu deţine o majoritate absolută în Adunarea Naţională, care să susţină un guvern stabil pe termen lung. O retrospectivă pe care am primit-o din Paris, de la colega mea Daniela Coman.
Reporter: Alegerile din 2022 au creat pentru prima dată o situaţie nouă pentru sistemul democratic francez, obişnuit cu majorităţi largi, provenite din tabăra politică a preşedintelui republicii. După aproape doi ani de guvernare dificilă, premierul Élisabeth Borne era debarcată în ianuarie 2024, pentru a fi înlocuită cu Gabriel Attal, care la doar 35 de ani devenea cel mai tânăr prim-ministru din istoria celei de-a cincea republici franceze, instaurate după al Doilea Război Mondial. A avut un început de mandat tumultuos, obligat să dea dovadă de mult act în criza agricultorilor ce cuprindea aproape întreaga Europă în ianuarie şi februarie. Apoi lipsa unei majorităţi confortabile în Adunarea Naţională avea să aducă aceleaşi blocaje ca şi pentru cabinetul anterior. Gabriela Attal a condus şi campania Partidului Macronist în alegerile europene din iunie, ale căror rezultate aveau să producă o undă de şoc pe scena politică franceză.
Partidul de extremă dreapta al familiei Le Pen obţinea cel mai bun scor, în timp ce alianţa de centru a preşedintelui Macron adăuga un nou eşec. Pe 9 iunie, în chiar seara alegerilor, când jurnaliştii şi analiştii comparau rezultatele din celelalte ţări, încercând să deseneze configuraţia noului Parlament European, Emmanuel Macron făcea un gest pe care nimeni nu l-a înţeles până astăzi. Într-o intervenţie televizată neprevăzută, el a atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă curentele ideologice extremiste pentru democraţie, pentru Franţa şi pentru Europa. Apoi a anunţat dizolvarea Adunării Naţionale şi convocarea de alegeri legislative anticipate.
Emmanuel Macron: Este o decizie gravă, dificilă, dar este, mai presus de toate, un act de încredere, încrederea în voi, dragi compatrioţi, încrederea în capacitatea poporului francez de a face cea mai corectă alegere pentru el însuşi şi pentru generaţiile viitoare. Încredere în democraţia noastră. Nimic nu este mai democratic decât să dăm cuvântul poporului suveran. A venit timpul unor clarificări indispensabile. Din păcate, anticipatele de pe 7 iulie nu au adus aşteptatele clarificări. De peste 50 de ani, francezii au ştiut, a doua zi după alegeri, ce partid va fi la guvernare şi cu ce program. Anticipatele din vară, însă, au pus în funcţie o Adunare Naţională care nu semăna cu nimic din trecut. Împărţite între trei mari blocuri politice: alianţa partidelor de stânga, grupul prezidenţial de centru şi extrema dreaptă, incompatibile pentru a guverna împreună, iar preşedintele Macron pierdea şi majoritatea relativă pe care o avusese până la europene. În speranţa că timpul va juca în favoarea sa, Macron a ales calea tergiversării. A reconfirmat guvernul în funcţie prin respingerea demisiei depuse de Gabriel Attal şi a promis să relanseze viaţa politică după Jocurile Olimpice de vară Paris 2024.
În septembrie, ţara avea nevoie, totuşi, de un guvern. La trei luni de la alegeri, preşedintele credea că a găsit omul providenţial – Michel Barnier – în vârstă de 73 de ani, cu o carieră politică greu de egalat, deputat, senator, parlamentar european, ministru în mai multe guverne, comisar european şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, negociator-şef al dosarului Brexit, după ce Marea Britanie a părăsit Uniunea. Barnier anunţa imediat urgenţe absolute: construcţia bugetului pe 2025, cu măsuri dure de reducere a cheltuielilor, în încercarea de a echilibra finanţele publice, apăsate de un deficit excesiv de 6% şi de o datorie publică istorică de peste 3.000 de miliarde de euro, depăşind 110% din Produsul Intern Brut al ţării.
Cele două luni de dezbateri zcomotoase din Adunarea Naţională se încheiau nu cu instalarea stabilităţii, ci cu adoptarea unei moţiuni de cenzură pe legea bugetului şi demiterea cabinetului Barnier la doar trei luni de la învestire. Pentru a patra oară într-un an, preşedintele Macron avea nevoie de un premier care să reziste în vârtejul unei vieţi parlamentare de coşmar. L-a ales pe principalul său aliat de centru, François Bayrou, preşedintele partidului MoDem, în vârstă de 73 de ani, activ de peste 40 de ani pe scena politică franceză, unde cunoaşte pe toată lumea. Marea artă a noului premier va fi aceea de a evita să ajungă în situaţia lui Barnier. De aceea va trebui să decupeze bucăţele de opoziţie, dacă nu prietene, măcar non-ostile, care să nu-l atace şi pe el cu moţiuni de cenzură.
Radu Dobrițoiu: domnule profesor Ştefan Popescu, avem cele două puteri economice ale Uniunii Europene, Franţa şi Germania. Constatăm că ambele ţări s-au confruntat în 2024 cu probleme politice interne. Ambele ţări au decis să abordeze altfel problemele de apărare, bugetele şi înzestrarea. Avem o vulnerabilitate la adresa securităţii europene, iată, şi cu o Franţă slăbită politic?
Ştefan Popescu: Da, într-adevăr, este cea mai criză politică a Franţei. Aminteaţi în materialul de mai devreme că s-au schimbat patru guverne. Acest lucru nu s-a mai întâmplat din 1934, pentru a vedea dimensiunea acestei crize. Nu mai vorbim de faptul că 2024 înseamnă o reducere substanţială a capacităţii de influenţă a Franţei la nivel european, cât şi la nivel internaţional. Pierderea ultimelor poziţii din Sahel, părăsirea Ciadului, care rămăsese o oază de stabilitate pentru arhitectura militară franceză din Africa, problemele pe care le are cu aliaţii /…/ sau aliaţi importanţi, formali, cum este Turcia în Mediterana de est. Franţa se şterge încetul cu încetul ca un actor influent, inclusiv capacitatea ei de acţiuni în Liban aproape că nu s-a văzut în acest an tensionat. Este o problemă foarte mare pentru Europa, pentru că Franţa este una dintre ţările, sau poate singura ţară a Uniunii Europene cu un orizont strategic global, ori o incapacitate a Franţei de a se proiecta către exterior, către mari proiecte, deşi redeschiderea Catedralei Notre-Dame şi Jocurile Olimpice de la Paris ne arată că totuşi n-a murit voluntarismul politic lansat de generalul de Gaulle în 1958, dar şi pe de altă parte, înţelegerile franco-germane foarte profunde ne face să fim destul de pesimişti cu privire la capacitatea Europei de a fi un actor strategic credibil şi de a fi luat în seamă inclusiv în perspectiva negocierilor care se vor purta cu privire la Ucraina. Anul 2025 ne va arăta dacă Franţa, Germania, Polonia, că aţi adus aminte mai devreme acest Triunghi de la Weimar, va avea capacitatea să treacă peste diferenţele de viziune şi priorităţile politice şi, bineînţeles, dacă cele două ţări importante, Franţa şi Germania, se vor putea reconstrui în interior.
Radu Dobrițoiu: Va reuşi Franţa să îşi refacă forţa politică în anul ce urmează?
Ştefan Popescu: Asta este marea întrebare, dacă Franţa reuşi sau dacă nu vom ajunge la un impact care va însemna sfârşitul celei de-a Cincea Republici.
Radu Dobrițoiu: Va reuşi să îşi impună Franţa puterea militară peste mări, inclusiv în Orientul Milociu, ca un deziderat mai vechi?
Ştefan Popescu: Franţa nu poate să-şi impună puterea militară şi influenţa în Orientul Mijlociu atâta timp cât are probleme în interior, probleme bugetare, deci care îi vor afecta incluiv capacitatea de a pune în practică programele militare ambiţioase şi angajările externe.
Radu Dobrițoiu: Aici se încheie Agenda Globală. Un an nou cu pace vă dorește Radu Dobrițoiu… Am avut o ediție specială a Agendei Globale, o retrospectivă a principalelor evenimente externe din 2024. Cu doi invitați speciali: profesorii universitari Dan Dungaciu și Ștefan Popescu. Eu sunt Radu Dobrițoiu și vă mulțumesc că ascultați Radio România Actualități.
Transcriere RADOR RADIO ROMÂNIA
