RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (21 mai, 2026, ora 21:05) – Emisiunea: ”Euroatlantica” – Realizator: Radu Costin Dobriţoiu.
Bun găsit vă spune Radu-Costin Dobriţoiu, cu o nouă ediţie a emisiunii „Euroatlantica”.
Mesajul transmis în ultima perioadă de administraţia Trump este clar, centrul de greutate ale securităţii americane se mută din Atlantic, în Indo-Pacific, iar competiţia cu China devine prioritatea absolută a Washingtonului. Vizita recentă a preşedintelui Donald Trump la Beijing şi întâlnirea cu liderul chinez Xi Jinping au fost urmărite cu maximă atenţie în capitalele europene. Dincolo de declaraţiile diplomatice privind comerţul, Taiwanul sau stabilitatea regională, summitul a confirmat o realitate strategică. Statele Unite încearcă să evite o confruntare simultană cu China şi cu alte crize globale, ceea ce presupune redistribuirea resurselor militare americane.
La scurt timp după vizita în China, Pentagonul a decis suspendarea desfăşurării a aproximativ 4.000 de militari americani care urmau să ajungă în Polonia, parte a unei brigăzi blindate americane. Presa internaţională vorbeşte despre o decizie luată rapid şi care a surprins inclusiv o parte a structurilor militare americane. Această măsură vine după anunţul anterior privind retragerea a aproximativ 5.000 de militari americani din Germania, o decizie justificată oficial prin necesitatea ca Europa să îşi asume mai mult din costurile propriei apărări.
Pentru Europa, semnalul este profund. Timp de peste şapte decenii, securitatea continentului s-a bazat pe garanţia strategică americană şi pe prezenţa militară a Statelor Unite în cadrul NATO. În capitale precum Berlin, Varşovia sau Paris, această schimbare provoacă îngrijorare. Pentru statele aflate pe flancul estic al NATO, inclusiv România, reducerea prezenţei americane este privită prin prisma războiului din Ucraina şi a comportamentului agresiv al Rusiei. Chiar dacă NATO afirmă că apărarea colectivă rămâne solidă, percepţia unei retrageri treptate a Americii din Europa poate modifica echilibrul psihologic şi strategic al continentului.
Pentru Europa, concluzia este poate cea mai importantă din ultimele decenii. Garanţiile de securitate americane nu mai pot fi considerate automate sau nelimitate, iar întrebarea care se conturează după summitul Trump – Xi este dacă Uniunea Europeană şi NATO sunt pregătite pentru o eră în care America priveşte în primul rând spre Pacific?
Voi analiza aceste evoluţii cu invitaţii ediţiei, profesorul universitar Ştefan Ciochinaru, jurnalist şi analist de politică externă, şi contraamiralul în rezervă Constantin Ciorobea, fost locţiitor al şefului Statului Major al Forţelor Navale.
Eu sunt Radu Costin Dobriţoiu şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă invit să rămâneţi alături de Radio România Actualităţi pentru a asculta „Euroatlantica”. Tema emisiunii: modifică summitul Trump – Xi securitatea Europei? Bună seara, domnule profesor Ştefan Ciochinaru!
Ştefan Ciochinaru: Bună seara, bine v-am găsit!
Radu Dobrițoiu: Bună seara, domnule amiral Constantin Ciorobea. La mulţi ani!
Constantin Ciorobea: Mulţumesc, mulţumesc pentru urări, bună seara şi un gând bun pentru eroii României şi pentru toţi cei care au luptat pentru România de astăzi.
Radu Dobrițoiu: Domnilor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia de a participa la emisiunea „Euroatlantica” la Radio România Actualităţi. De mai mulţi ani, administraţiile americane cer statelor europene să investească mai mult în apărare şi să îşi asume o parte mai mare din responsabilităţile de securitate. Totuşi, Uniunea Europeană pare încă dependentă de garanţia strategică americană. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, are Europa capacitatea reală de a construi o autonomie strategică în domeniul apărării sau rămâne dependentă de Statele Unite?
Ştefan Ciochinaru: Fără nicio îndoială că Europa poate construi o autonomie strategică în apărare, dar deocamdată rămâne structural dependentă de Statele Unite. Şi dependenţa aceasta este profundă – ea este tehnologică, operaţională, logistică şi nucleară. Însă e la fel de adevărat că apar, au apărut semne reale că europenii încearcă să reducă această vulnerabilitate, această dependenţă. Trebuie bani şi timp! Europa nu are deocamdată capacitatea de a se apăra singură împotriva unui ameninţări majore şi – să fim oneşti – singura ameninţare care poate veni asupra Europei este din Rusia. Dar ar putea atinge o autonomie semnificativă în cinci-zece ani cu condiţia unor investiţii masive şi coordonate. Aceasta e direcţia indicată de planurile recente, precum „Sparta 2.0”, de presiunile politice din Statele Unite şi de schimbările de poziţie din capitalele europene. Cauzele pentru care Europa rămâne dependentă de Statele Unite rezidă, în primul rând, în prea îndelungata somnolenţă în care a stat Europa, cu toate că semnalele privind această reorientare politică şi strategică a Statelor Unite către Pacific au fost date încă de acum 14 ani. Şi sunt mai multe aceste cauze, nu? Capacităţile critice americane pe care Europa nu le are şi fără de care operaţiunile NATO nu pot funcţiona – informaţii, sateliţi, transport strategic, realimentare în aer, apărare anti-rachetă, comandă-control. De asemenea, industria de apărare europeană este fragmentată. Statele Unite cumpără sisteme incompatibile unele cu altele, deseori americane, ceea ce bineînţeles că perpetuează dependenţa de americani. De altfel, americanii domină piaţa armamentului – 64% din importurile de armament europene provin din Statele Unite. Umbrela nucleară americană – pentru că la asta vă referaţi şi dumneavoastră când spuneaţi de umbrela strategică – este singura descurajare credibilă împotriva Rusiei. Sigur că Franţa are un arsenal nuclear, la fel şi Marea Britanie, dar cele două ţări nu oferă garanţii colective similare Articolului 5. Abia acum Franţa a iniţiat consultări cu partenerii europeni pentru a găsi o strategie comună de a avea o umbrelă nucleară europeană. Şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, un lucru foarte important – toată infrastructura NATO este construită pe standarde americane, ceea ce face foarte dificilă operarea fără Washington. Bun, aceasta e realitatea, dar, cum spuneam, Europa a început să se mişte. Există semne că autonomia europeană începe să prindă contur; sunt iniţiative politice puternice – Spania, Franţa, Germania care cer accelerarea autonomiei strategice şi discută chiar ideea creării unei armate europene, planul german „Sparta 2.0” de care am amintit, care vizează o autonomie militară europeană aproape completă în cinci-zece ani, sigur, cu investiţii suplimentare celor de astăzi, de aproximativ 500 de miliarde de euro, ceea ce nu înseamnă că statele Uniunii Europene nu trebuie să-şi crească bugetele de apărare; multe dintre ele ating sau depăşesc 2% din PIB, dar deja aţi văzut, se vorbeşte de 4%, de 5% din PIB. În sfârşit, mai sunt două lucruri foarte importante, aş zice, şi anume schimbarea de paradigmă de la Berlin; Germania, care era foarte reticentă până acum, în sfârşit acceptă ideea unui pilon european în NATO şi va trebui să se lucreze la găsirea unei clauze de apărare reciproce în Uniunea Europeană. Da, există articolul 42.7, juridic, dar el nu are mijloace militare reale în spate. Pentru asta sigur că trebuie înfrânte nişte obstacole care frânează reformele necesare. Există, trebuie să recunoştem, o lipsă a voinţei politice comune, o absenţă a unei doctrine militare europene, aşa cum spuneam, o industrie fragmentată, costuri foarte mari, pentru că autonomia aceea necesită investiţii de ordinul trilioanelor şi pe termen lung, şi, nu în cele din urmă, problema nucleară, care trebuie rezolvată în termen de şapte ani. Şapte ani mai avem umbrela nucleară americană, după care va trebui să avem una europeană, nu e timp de pierdut. Aşa că, da, Europa rămâne dependentă de Satele Unite, acesta este scenariul actual. Se lucrează la o autonomie parţială în cadrul NATO şi e posibil ca în 10 ani să ajungem la o autonomie completă. Nu avem încă o autonomie strategică, trebuie să o construim. Rămânem dependenţi de Satele Unite, asta e situaţia.
Radu Dobrițoiu: Decizia Pentagonului de a reduce sau suspenda anumite desfăşurări de trupe în Europa vine într-un moment în care războiul din Ucraina continuă, iar tensiunile dintre NATO şi Rusia rămân ridicate. Pentru mulţi aliaţi europeni, prezenţa militară americană este esenţială pentru capacitatea de descurajare a Alianţei. Domnule amiral Constantin Ciorobea, din punct de vedere militar, cât de importantă este această reducere de efective şi ce efect poate avea asupra securităţii flancului estic?
Constantin Ciorobea: Dacă privim numai cei 5.000, acum cei 4.000 care n-au mai fost dislocaţi în Germania, nu reprezintă, cum să spun eu, o afectare deosebită a nivelului de descurajare a alianţei NATO. Dar este un semnal care duce către acest lucru, este un semnal pe care dacă îl combinăm cu poziţia preşedintelui Trump, care vede în Federaţia Rusă deja un aliat mai mult decât un adversar, dacă vedem iar ce a spus preşedintele Trump – „NATO este un tigru de hârtie”, adică sunt şi alte aspecte care întăresc această reducere a nivelului de descurajare, în condiţiile în care Federaţia Rusă urmăreşte ce face Statele Unite şi astfel de mişcări ale Statelor Unite, adică nedislocarea forţelor în Europa, retragerea unor forţe din Europa, cum s-a întâmplat cu cazul României, şi aici este chiar cumva un mesaj foarte puternic pentru Federaţia Rusă, că una e să retragi nişte militari din Germania şi alta să retragi militari direct de pe flancul estic, că şi aici e o abordare diferită din punct de vedere al descurajării. Deci toate aceste aspecte duc la o reducere a nivelului de descurajare al alianţei, dar cel mai mult afectează această descurajare aceste contradicţii care există la nivelul alianţei, aceste luări de poziţie diferite privind nişte subiecte arzătoare de pe agenda internaţională. Şi situaţia din Golful Persic este evidentă în această direcţie, pentru că, practic, am avut Statele Unite care au acţionat fără o informare a aliaţilor, aliaţii cumva s-au supărat şi nu au mai acordat sprijinul. Ba din contră, avem situaţia Spaniei, care a interzis chiar folosirea bazelor pentru a sprijini acţiunile din zona Golfului Persic. Deci sunt şi nişte, să spunem, nişte abordări diferenţiate la nivelul alianţei, care fac ca această descurajare să îşi reducă din importanţă şi să dea curaj Federaţiei Ruse. Şi nu este ca să… este evident faptul că Federaţia Rusă a înţeles că avem ceva discuţii la nivelul alianţei şi apariţia acestor drone, chiar dacă, cumva, vorbesc de ţările baltice, chiar punctează acest lucru, pentru că nu sunt drone ale Federaţiei Ruse, dar Federaţia Rusă a pregătit această mişcare, pentru că au ştiut că pot prelua controlul unor drone ucrainene. Cu câteva săptămâni înainte au început să anunţe faptul că statele baltice favorizează trecerea dronelor pentru a ataca Federaţia Rusă şi, după aceea, s-a întâmplat ce s-a întâmplat săptămâna aceasta, cu dronele acestea deviate, ajunse pe teritoriul ţărilor baltice, care practic subliniază ceea ce a pregătit Federaţia Rusă acum o săptămână. Deci vedem nişte acţiuni în domeniul războiului hibrid, dar din ce în ce mai agresive ale Federaţiei Ruse. Deci, da, Federaţia Rusă consideră că Statele Unite se vor implica din ce în ce mai puţin în apărarea Europei şi foloseşte la maxim această oportunitate în perioada aceasta.
Radu Dobrițoiu: În ultimii ani, politica externă americană a trecut printr-o schimbare profundă; accentul strategic se mută tot mai clar dinspre spaţiul euroatlantic către Indo-Pacific, iar competiţia cu China pare să domine agenda Washingtonului. În acest context, summitul Trump-Xi a fost interpretat de mulţi analişti drept un moment simbolic al acestei reorientări globale. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, credeţi că asistăm la începutul unei noi ordini internaţionale dominată de rivalitatea dintre Statele Unite şi China?
Ştefan Ciochinaru: Da, asistăm deja la configurarea unei noi ordini internaţionale, dar o ordine în care rivalitatea, cum spuneaţi dumneavoastră, dar şi cooperarea dintre Statele Unite şi China devin axa centrală a sistemului global. Ceea ce s-a întâmplat la summitul Trump-Xi nu a fost deloc un accident, a fost un moment-pivot într-o tranziţie geopolitică care a început cu peste un deceniu în urmă şi care acum se îndreaptă vertiginos către ceea ce ar dori Trump a fi un G2, adică un binom de conducere a planetei. Ce e important însă de spus în acest context este că această rivalitate nu va duce la o lume bipolară clasică, cum a fost în timpul Războiului Rece între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, ci cel mai probabil la o ordine hibridă, cu zone de bipolaritate, multipolaritate şi de competiţie economică suprapusă. Rivalitatea aceasta – şi cooperarea, în acelaşi timp – dintre Statele Unite şi China e un şantier început cu 14 ani în urmă; a început sub Obama, a accelerat sub Trump, s-a rafinat sub Biden şi iată că acum se consolidează sub Trump 2.0.
Problema pentru noi, europenii, este că chiar acest summit Xi Jinping-Donald Trump, încheiat cu puţine zile în urmă, pare a fi produs o stabilizare tactică între cele două superputeri, o stabilizare tactică în care, după ce am văzut şi vizita lui Putin la Beijing, putem afirma, fără prea mari riscuri, că a dus la abandonarea Europei de către Statele Unite şi de la abandonarea Rusiei de către China. Poate abandonarea e un cuvânt prea tare, dar în orice caz este limpede că cele două puteri preferă să discute între ele şi discută ţinând cont, în primul şi în primul rând, de interesele lor. Nu apare o mare înţelegere, cum eram obişnuiţi din literatura politică clasică, dar este limpede că Washington şi Beijing negociază bilateral, iar costurile pot fi transferate asupra europenilor, a Rusiei, a întregii lumi, inclusiv a Asiei de Sud. De aceea e o problemă; în momentul de faţă asistăm la o repoziţionare a Statelor Unite în această relaţie cu China, o recunoaştere reciprocă a statutului de superputeri, dar nu pare o confruntare, pare mai degrabă stabilirea unei gestionări a competiţiei. Iar mesajul pentru noi e implicit: Europa, da, rămâne importantă, dar Indo-Pacificul este prioritatea absolută. Cum ar arăta, nu – v-aţi putea întreba şi dumneavoastră, şi ascultătorii- cum ar arăta o nouă ordine internaţională? Păi, foarte scurt, pilonul 1 ar fi Statele Unite, nu? Liderul ordinii maritime.
Pilonul 2, China, liderul ordinii continentale economice, cu tot cu anexa sa vasalizată, Rusia. Apoi, în planul 3, avem blocul multipolar, format din India, Turcia, Arabia Saudită, Brazilia, nu? Ceea ce obişnuim să numim puteri emergente care vor, atenţie mare, autonomie, şi nu alianţe. Şi, în sfârşit, Europa, putere economică foarte importantă, pitic strategic, acuzând, având acea vulnerabilitate, acea dependenţă de care am vorbit puţin mai devreme şi motiv pentru care Uniunea Europeană rămâne prinsă între dependenţa de Statele Unite pentru securitate, de dependenţa de China pentru comerţ şi de presiunea Rusiei la graniţe. E un lucru extrem de important.
Radu Dobrițoiu: România se află într-o zonă extrem de sensibilă între războiul din Ucraina, presiunea rusă din regiunea Mării Negre şi schimbările strategice din politica americană. În acest nou context internaţional, tema securităţii devine esenţială pentru politica de stat. Domnule amiral Constantin Ciorobea, care ar trebui să fie priorităţile României în următorii ani pentru a-şi consolida securitatea şi capacitatea de apărare?
Constantin Ciorobea: Da, aici, situaţia este, situaţia României devine din ce în ce mai complicată, ca să mă exprim aşa. Şi de ce spun acest lucru? Pentru că România trebuie să menţină acest parteneriat strategic cu Statele Unite şi este obligată să facă acest lucru, pentru că, la nivelul Uniunii Europene, deja vedem abordări şi poziţionări destul de diferite privind securitatea sau priorităţile fiecărei regiuni. Avem ţările din vest faţă de ţările de pe flancul estic, avem ţările mediteraneene, care au alte priorităţi. Şi în acest context, România, repet, trebuie să menţină acest parteneriat strategic cu Statele Unite. Dar România este obligată să menţină şi relaţiile şi să-şi găsească şi să-şi menţină locul în cadrul Uniunii Europene. Şi de aici apare această poziţionare destul de grea de echilibru între cele două aspecte, între cele două relaţii, să spun aşa. Pe de altă parte, vedem, totuşi, că Statele Unite are ceva interes şi în regiunea Mării Negre şi pe flancul estic. Avem contractul cu metalele rare cu Ucraina, avem culoarul Trump realizat în Armenia – Azerbaidjan, avem includerea sau implicarea Statelor Unite în ţările foste sovietice din estul Mării Caspice.
Deci în tot acest context, Statele Unite au şi ele interes în securitate şi stabilitate la Marea Neagră şi, de aceea, România este obligată în acest moment să-şi definească poziţia privind securitatea la Marea Negră, securitatea Mării Negre şi care este viziunea României în această zonă, în condiţiile în care tot ceea ce a reprezentat echilibrul de putere, Turcia, Federaţia Rusă, s-a rupt. Nu mai putem vorbi de continuarea acestui model de securitate regional, iar, da, Turcia are priorităţi în Orient şi în Mediterana de Est mai mari decât în Marea Negră şi toate acestea, adunate, obligă România să-şi găsească locul de pivot de securitate în regiunea Mării Negre, pe care, vrem, nu vrem, trebuie să-l acceptăm şi de aici, dotări, cheltuieli militare, cheltuieli de securitate, angajamente pe planul Ministerului de Externe, deci tot ceea ce înseamnă un rol important de pivot în această regiune.
Radu Dobrițoiu: În acelaşi timp, summitul Trump – Xi pare să transmită şi ideea că Washingtonul încearcă să evite o confruntare simultană pe mai multe fronturi şi caută un anumit echilibru în relaţia cu Beijingul.
Vă mulţumesc foarte mult, „Euroatlantica” la final, titlul acestei ediţii – „Modifică Summitul Trump – Xi securitatea Europei?”.
Invitaţii emisiunea au fost profesorul universitar Ştefan Ciochinaru, un jurnalist şi analist de politică externă, şi contraamiralul în rezervă Constantin Ciorobea, fost locţiitor al şefului Statului Major al Forţelor Navale.
Sunt Radu Costin Dobriţoiu, realizatorul „Euroatlantica”, şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de noi pe frecvenţele Radio România Actualităţi.
Transcriere: RADOR RADIO ROMÂNIA
