RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (19 iunie, ora 21:05) – Emisiunea: „Euroatlantica” – Realizator: Radu Dobriţoiu.
Radu Dobrițoiu: Bun găsit, vă spune Radu Dobriţoiu, cu o nouă ediţie a emisiunii „Euroatlantica”!
Două războaie în proximitatea Europei sunt în derulare cu puţin timp înainte de summit-ul NATO de la Haga, programat pentru săptămâna viitoare. Orientul Mijlociu cu un Iran ameninţător şi cu Israelul în contraofensivă este cutremurat de un război predictibil, dacă luăm în considerare frecventele provocări făcute de Teheran la adresa securităţii regionale, inclusiv cu ameninţarea reprezentată de dorinţa de a dezvolta un program nuclear capabil să furnizeze elementele necesare fabricării armelor atomice. Ceva mai aproape avem conflictul din Ucraina cu o Rusie agresoare, care se foloseşte inclusiv de drone fabricate de Iran pentru a bombarda ţara vecină şi în Asia avem o Chină care şi-a declarat susţinerea pentru regimul islamic de la Teheran. Şi, aşa cum aminteam, două conflicte se desfăşoară în paralel cu pregătirea reuniunii NATO din Olanda. Cele două războaie au şi elemente comune, dar şi caracteristici distincte şi nu este vorba doar de zona geografică în care se desfăşoară. Totodată avem implicate trei puteri globale importante, Statele Unite, China şi Rusia plus două puteri regionale, Israel şi Iran. Adăugăm şi declaraţiile venite de la Ankara. Voi analiza aceste evoluţii cu invitaţii ediţiei profesorul universitar Ştefan Popescu, diplomat, doctor la Sorbona în istoria relaţiilor contemporane internaţionale şi profesorul universitar Ştefan Ciochinaru, jurnalist şi analist de politică externă. Eu sunt Radu Dobriţoiu şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă invit să rămâneţi alături de Radio România Actualităţi pentru a asculta „Euroatlantica”.
Tema ediţiei: Două veritabile războaie tulbură pregătirea summit-ului NATO.
Bună seara, domnule profesor Ştefan Popescu!
Ştefan Popescu: Bună seara, dumneavoastră! Bună seara, domnului profesor Ciochinaru!
Radu Dobrițoiu: Bună seara, domnule profesor Ciochinaru!
Ştefan Ciochinaru: Bună seara, dumneavoastră! Şi tot respectul domnului profesor Popescu!
Radu Dobrițoiu: Domnilor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să participaţi la emisiunea „Euroatlantica”! Bun venit la Radio România Actualităţi!
Iranul are o aversiune istorică faţă de Israel, iar posibilitatea de a deţine arme atomice nu este acceptată nici de puterile globale şi nici de cele regionale. Avem deja şase zile de atacuri, un război condus de ambele ţări, în principal cu forţe aeriene. Domnule profesor Ştefan Popescu, cum s-a ajuns la această situaţie şi cât de mult poate influenţa evoluţia din Orientul Mijlociu, securitatea Euroatlantică?
Ştefan Popescu: Operaţiunile israeliene în Iran au legătură cu oribilele atentate din 7 octombrie. De fapt, reprezintă o etapă cea mai importantă în lunga serie de răspunsuri israeliene după aceste atacuri, după masacrul pregătit orchestrat de Hamas şi de Jihadul Islamic palestinian pe teritoriul israelian. Israelul a început cu operaţiunile în fâşia Gaza, a continuat cu cele împotriva Hezbollahului, a ţintit poziţiile pro-şiite, şiite din Siria şi acum atinge epicentrul a ceea ce se cheamă axa rezistenţei islamice, Iranul, cu scopul de a schimba regimul. Nuclearul militar iranian reprezintă numai un capitol în acest obiectiv general al Israelului şi, bineînţeles, alături de acele alte obiective secundare. Bineînţeles, vă aduceţi aminte că pe 13 iunie, prima zi a bombardamentelor, Arabia Saudită şi Franţa se pregăteau să coprezideze o reuniune internaţională pe tema recunoaşterii statului palestinian la Organizaţia Naţiunilor Unite, acest lucru nu mai este de actualitate şi, bineînţeles, alături de israelieni există o strategie americană separată care vizează ajungerea la un acord care nu presupune în mod necesar schimbarea regimului de la Teheran. Donald Trump încă insistă la momentul de faţă, sigur că lucrurile pot evolua, pe necesitatea unui deal. Deci, operaţiunile israeliene sunt văzute ca un factor suplimentar de presiune care să dea mai multă greutate poziţiei americane în condiţiile în care au fost cinci runde de negocieri şi acestea s-au împotmolit.
Radu Dobrițoiu: Rusia, care a invadat Ucraina şi reprezintă principala ameninţare la adresa statelor europene din NATO, are legături atât cu Israelul cât şi cu Iranul.A propus chiar să medieze pacea. Se poate spune că Moscova se foloseşte de această situaţie pentru a-şi promova propriile interese în regiune şi nu numai. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, noul război din Orientul Mijlociu poate veni în ajutorul Moscovei?
Ştefan Ciochinaru: Fără îndoială că atacul Israelului asupra Iranului aduce multe veşti bune pentru Kremlin şi destul de puţine veşte rele. Da, e adevărat, ruşii pierd câteva linii de aprovizionare cu drone şi rachete balistice, dar au posibilitatea, în schimb, de a-l propulsa pe Vladimir Vladimirovici Putin în rolul atât de mult dorit de arbitru strategic şi partener de dialog al Washingtonului. Sau, cel puţin, aşa speră Kremlinul. Putin intră în acest joc ca urmare a anilor de diplomaţie dublă, prin care s-a poziţionat atât ca prieten al prim-ministrului israelian, Benjamin Netanyahu, cât şi al conducerii de la Teheran. Apoi, în calitatea sa de aliat strategic al Iranului, Rusia încearcă să devină şi un partener indispensabil pentru Statele Unite, odată ce s-ar angaja în procesul de aliniere la noile realităţi politice din Orientul Mijlociu, rezultate din acest război. Cu alte cuvinte, Moscova încearcă un fel de gambit diplomatic şi strategic pe seama Iranului, dar deocamdată Donald Trump a respins oferta de mediere a lui Putin, sugerându-i să se ocupe mai degrabă de medierea păcii în Ucraina.
O găluşcă destul de amară pentru Vladimir Vladimirovici, care îi transformă abilul gambit într-o maschirovca deconspirată. Da, mă rog, chiar şi aşa, războiul din Orientul Mijlociu ajută totuşi foarte mult Rusia. În primul rând, pentru că, din nou, atenţia opiniei publice şi a marilor cancelarii se mută de la agresiunea rusă în Ucraina spre războiul din Israel, dintre Israel şi Iran. Sunt voci la Moscova, care să ştiţi că, practic, consideră că astfel sunt îndeplinite condiţii pentru o victorie asupra Kievului. În fond, Trump a plecat mai devreme de la summit-ul G7 numai şi numai ca să împiedice semnarea unui comunicat comun cu privire la susţinerea Ucrainei în faţa agresorului rus. Apoi, un alt ajutor nesperat pe care îl primeşte Rusia este creşterea preţului la barilul de petrol de la sub 60 de dolari la peste 75, ceea ce, să recunoaştem, aduce un balon vital de oxigen pentru economia rusă şi maşina asta de război. Dar miza principală pentru Moscova, în opinia mea, rămâne ca aceasta să fie primită ca mare putere la masa negocierilor şi deciziilor. Rusia, cu legăturile sa are militare şi diplomatice cu Teheranul şi, în general, în Orient, speră să facă parte din această echilibrare diplomatică în regiune. În ochii Kremlinului, alianţa cu Teheranul să ştiţi că e secundară faţă de rolul mult mai important al Rusiei ca jucător puternic la nivel global, care poate sta alături de Statele Unite şi China ca arbitru al afacelor mondiale.
Da, e adevărat, Putin a semnat în ianuarie un tratat de parteneriat strategic cuprinzător cu preşedintele iranian Pezeshkian, dar acum are ochii aţintiţi pe un premiu mult mai mare: poziţia sa de intermediar puternic în Orientul Mijlociu. Pentru Moscova, cu fiecare conflict nou, importanţa războiului din Ucraina se diminuează pentru Occident şi cu cât Putin are mai multe oportunităţi de a valorifica greutatea diplomatică a Rusiei şi de a ajuta Washingtonul şi Beijingul să rezolve problemele lumii, cu atât se apropie de rolul său râvnit de om de stat internaţional de rang înalt. Sigur, socoteala aceasta s-ar putea să nu se potrivească, mai ales după ce Putin va rămâne absolut singur în faţa lumii întregi. Xi Jinping, marele său aliat pe viaţă, tocmai şi-a negociat zilele acestea ieşirea la pensie printr-o demisie elegantă. Iar, după cum se ştie, Viktor Orbán şi Robert Fico sunt doar pioni insignifianţi pe marea tablă de şah a lumii.
Radu Dobrițoiu: Săptămâna viitoare este programat summit-ul NATO de la Haga. Domnule profesor Ştefan Popescu, cum va fi influenţată agenda reuniunii de cele două războaie?
Ştefan Popescu: Fără îndoială, ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, se va afla pe masa reuniunii NATO de la Haga. Şi, din acest punct de vedere, sunt absolut de acord că evenimentele care privesc Iranul au darul de a acoperi, de a pune în plan secundar chestiunea ucraineană, în condiţiile în care vedeţi că există un interes comun, de această dată între Statele Unite ale Americii şi marile puteri europene membre NATO – Franţa, Germania, Marea Britanie – de a se ajunge la o soluţie negociată cu privire la nuclearul iranian şi la demilitarizarea regimului de la Teheran. Întâlnirea, care va fi programată, care este programată mâine la Geneva, între cele trei putere europene plus ministrul afacerilor externe al Iranului, cu ştirea şi cu consultarea Washingtonului, ne face să credem că dosarul „Orientul Mijlociu” se va afla şi în meniul reuniunii de la Haga.
Fără îndoială că Ucraina nu va lipsi, dar sunt, totuşi, sceptic cu privire la evoluţii spectaculoase, la o schimbare de atitudine din partea Washingtonului, care să dea o perspectivă pentru Ucraina în ce priveşte ajutorul militar, cât şi o perspectivă cu privire la aderare. Cred că chestiunea aderării la NATO este pusă între paranteze pentru totdeauna.
Radu Dobrițoiu: Conflictul din Orientul Mijlociu opune două ţări cu capacităţi total diferite. Iranul, spre exemplu, cu o întindere foarte mare, cu resurse naturale importante, Israelul, aproape izolat, o ţară mică din perspectiva întinderii. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, cum se poate încheia acest conflict?
Ştefan Ciochinaru: Da, dumneavoastră ne sugeraţi confruntarea biblică dintre David şi Goliat şi aveţi dreptate. Dar, în acelaşi timp, interogaţia dumneavoastră este, de fapt, întrebarea zilei şi se datorează faptului că preşedintele Trump refuză să spună dacă America va interveni sau nu în război. Şi în acest fel menţine incertitudina strategică. În realitate, să ştiţi că preşedintele american încă mai speră că în ultima clipă, şi cu spatele la zi, Teheranul va accepta dezarmarea nucleară şi va face pace. Cu toate acestea, până şi Donald Trump ar trebui să înceapă să înţelegă că aceasta nu ar fi decât o soluţie provizorie, care nu ar soluţiona problema iraniană şi anume ţinerea în captivitate a acestei mari lărzi de către o putere fundamentalistă, teroristă a cărei singlă existenţă este o amenitare continuă la adresa sistemului regional şi internaţional. De altfel, Donald Trump a cerut capitularea necondiţionată, arătând că acum se caută mai mult decât o simplă încetare a focului; se caută un adevărat sfârşit al problemei.
Pe acest fond, pare tot mai mult că soluţia nu poate fi alta decât schimbarea de regim la Teheran, plecarea de la putere a ayatollahilor şi a gărzilor lor fanatice, fundamentaliste, aşa-zişii Gardieni ai Revoluţiei Islamice. Este grăitor de altfel faptul că, până la îndeplinirea acestui obiectiv, Israelul a declarat că nu caută atât să învingă Iranul, cât să se asigure că această ţară nu va mai reprezenta un pericol. În felul acesta, armata israeliană s-a angajat ca în condiţiile în care va continua să atace bazele în care experţii iranieni lucrează la realizarea armei nucleare, să nu ţintească populaţia iraniană şi să nu distrugă infrastructura civilă. În condiţiile acestea, s-ar putea ca războiul să nu mai dureze foarte mult, poate doar câteva săptămâni. Interesant este că populaţia iraniană, în majoritatea ei, nu susţine atacul asupra Israelului, ceea ce se poate vedea pe reţelele de socializare şi în reacţiile oamenilor. Să nu uităm că Iranul a scos alaltăieri o lege prin care oricine vorbeşte despre Israel şi pare de partea acestei ţări va fi pedepsit cu o închisoare de la doi la cinci ani. Cu alte cuvinte se vorbeşte, iar regimului de la Teheran îi e frică de propria populaţie, cum ar zice chiar ei, Inshallah.
Radu Dobrițoiu: A adus aminte, domnul profesor Ciochinaru, loviturile bine chipzuite de Israel au pus în dificultate regimul de la Teheran, în timp ce Iranul nu a avut obiective clare, lovind inclusiv ţinte civile din Israel, inclusiv spitale. Domnule profesor Ştefan Popescu, această evoluţie ar putea duce la implicarea unor state NATO în sprijinul Israelului?
Ştefan Popescu: Da, dar nu ca state NATO. Franţa lui Emanuel Macron, care are un dispozitiv militar interesant în zonă, şi capacităţi de război electronic importante, şi-a declarat disponibilitatea de a interveni în apărarea Israelului, în cazul în care aceasta ar fi ameninţată, de asemenea Marea Britanie, dar nu să participe la acţiuni militare împotriva Iranului. Cred, totuşi, că regimul iranian poate rezista atâta timp cât nu există o intervenţie la sol. Să ne aducem aminte de Irak-ul lui Saddam Hussein, sub sancţiuni internaţionale, înfrânt militar, cu o insurgenţă kurdă activă, şi cu toate acestea, în anul 2003, până nu s-a intervenit la sol, regimul a avut capacitatea să reziste. Mi se pare interesant faptul că în ierarhia ţintelor militare s-au aflat şi baze de infanterie motorizată, de blindate în nord-vestul ţării, forţele israeliene le-au ţintit şi pe acestea, deci nu numai capacităţile antieriene sau balistice, sau cele din complexul militaro-industrial, ceea ce ne arată posibilitatea activării, sprijinirii unei insurgenţe kurde, dar şi acestea pot face un efect, ştiţi, sunt cu dublu tăiş, în sensul în care pot strânge rândurile regimului, pentru că există şi un sentiment naţional al iranienilor, şi o temere în faţa acestei periferii, care ar putea pune în pericol unitatea ţării. Deci sunt foarte multe semne de întrebare şi, de asemenea, probabil că, apropo de viziunile diferite dintre Washington şi Israel, există temerea la Washington, mai ales că Donald Trump a fost un critic a lui George Bush Jr., şi anume a faptului că o schimbare de regim care ar lăsa un vid de putere, ar putea duce la o destabilizare regională. Gândiţi-vă că vorbim de o ţară de 90 de milioane de locuitori, deci este mult mai… efectele ar putea fi mult mai importante şi s-ar putea simţi şi către Caucaz; până la 25 de milioane de locuitori a Iranului sunt de origine azeră, în zona Pakistanului, Pakistanul, deşi solidar cu Iranul, totuşi, a închis frontiera pentru că sunt vreo patru milioane de beluci şi pot pune în pericol belucistanul pakistanez, care este şi aşa o zonă destul de instabilă şi greu de controlat de către forţele pakistaneze /…/
Radu Dobrițoiu: Zona kurdă…
Ştefan Popescu: Zona kurdă, nu mai vorbim. Aveţi dreptate, domnule Dobriţoiu, sunt între 8 şi 10 milioane de kurzi. Deci este o chestiune… Iranul, fără o tranziţie de putere, lucrurile pot degenera. Totuşi, o menţiune, dacă îmi permite şi cu asta închei, Mossadul, faptul că a avut o asemenea capacitate de penetrare în profunzime, s-a făcut nu numai prin talentul extraordinar şi capacităţile sale deosebite, dar mai ales prin faptul că a avut oameni recrutaţi în sânul regimului, care şi-au oferit concursul către represiunea regimului, a determinat chiar membri din armată şi din serviciile iraniene să colaboreze cu Israelul.
Radu Dobrițoiu: China şi-a declarat susţinerea pentru regimul de la Teheran. China face parte şi din planurile de contingenţă ale NATO. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, cum vor reacţiona Statele Unite?
Ştefan Ciochinaru: Cum vor reacţiona Statele Unite faţă de o posibilă implicare a China în Orientul Mijlociu? Cred că nu îşi mai pun această problemă, după ce a avut loc acea întâlnire secretă între liderii Partidului Comunist Chinez la Luoyang, în provincia Henan, unde i s-a sugerat lui Xi să demisioneze în mod proactiv şi în felul acesta să se treacă la o tranziţie politică. Este, atenţie, e un compromis tranzacţional, nu e o lovitură de palat, pentru că Xi a expus condiţiile sale pentru a demisiona: garanţii de securitate pentru el şi familia sa, în principal. Iar cel care şi-a luat un angajament clar de a respecta aceste cerinţe ale lui Xi Jinping se pare că a fost nimeni altul decât postul preşedinte Hu Jintao, pe care probabil că vi-l mai aduceţi aminte cum a fost scos din sală pe sus la al 20-lea congres al Partidului Comunist Chinez. Oricum, în ceea ce se întâmplă, trebuie să vedem de fapt un episod din confruntarea globală care are loc. De altfel, chiar cele două războaie, din Europa şi Orientul Mijlociu, sunt teatre ale aceleaşi piese globale de confruntare între lumea democratică şi o serie de state antidemocratice, iredentiste, revanşade, o veritabilă axă a răului care contestă o ordinea internaţională bazată pe reguli şi pe principiile fondatoare ale lumii modern, întemeiate pe piaţa liberă şi pe respectarea drepturilor omului. Dar, această axă a răului, aşa cum spuneam, se destramă pe zi ce trece de voie sau de nevoie. Aminteam de schimbarea de direcţie din China. Vor urma şi altele, la fel ca la domino, pentru că ştim deja: nu aduce anul ce aduce ceasul. Trăim un moment de transformări tectonice ale scenei politice mondiale, lumea liberă este pe cale să primească al doilea pol de putere prin ascensiunea Uniunii Europene la statutul de forţă strategică globală, ceea ce se va petrece foarte rapid, probabil că în patru-cinci ani de zile. Şi, probabil, după aceea, va urma al treilea pol democratic de putere în Asia. Acesta este sensul aparentei retrageri americane din poziţia hegemonică mondială. O lume mai bună se va naşte, probabil, pe ruinele războaiealor de astăzi. Dar vom trăi şi poate vom avea şansa de a fi nu doar martorii, ci şi actorii acestei schimbări la faţă a lumii în care trăim.
Radu Dobrițoiu: Foarte scurt, vă rog, domnule profesor Ştefan Popescu. Aţi amintit că Iranul poate rezista presiunilor militare. Ultimele evoluţii pot crea contextul înlăturării regimului actual de la Teheran?
Ştefan Popescu: Fără îndoială că există o frustrare internă extraordinară şi am spus că există inclusiv membri ai establishment-ului iranian care colaborează cu Mossadul. De fiecare dată când Israelul a avut lovituri în adâncime, au fost arestat membrii ai forţelor speciale, ai serviciilor. Recent, un om a fost pânzurat la Teheran, tocmai pentru colaborare cu Mossadul. Deci cred că există ingredientele schimbării de regim acolo. Dar, fără îndoială, trebuie şi o mână dată din exterior. Statele Unite ale Americii sunt singurele care deţin cheia, alături, bineînţeles, de Israel. Dar, repet, această schimbare trebuie să fie controlată pentru a nu fi afectată inclusiv zona Golfului, care e foarte importantă în strategia americană şi a devenit, practic, epicentrul interesului american în Orientul Mijlociu cu Arabia Saudită, Emiratele /…/
Radu Dobrițoiu: Vă mulţumesc foarte mult! „Euroatlantica”, la final. Titlul ediţiei: Două veritabile războaie ”tulbură” pregătirea summit-ului NATO. Invitaţii emisiunii au fost: profesorul universitar Ştefan Popescu, diplomat, doctor la Sorbona în istoria relaţiilor contemporane internaţionale, şi profesorul universitar Ştefan Ciochinaru, jurnalist şi analist de politică externă. Sunt Radu Dobriţoiu, realizatorul „Euroatlantica”, şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de noi pe frecvenţele Radio România Actualităţi.
TRANSCRIERE RADOR
