
Este un articol sugerat de colega mea Madalina Roman (fosta Neacsu). Ce doresc sa subliniez pentru cititorii mei: este infernal de greu sa suporti Craciunul in teatre de operatii cum sunt Irakul sau Afganistanul. Pastele trece ceva mai usor. Dar presiunea psihica asupra soldatului, ofiterului, aflat intr-o misiune departe de casa este enorma. Am simtit nu odata astfel de trairi sufletesti, care provoaca la maxim taria psihica a unui militar. Nu e usor si, cu atat mai mult, e mult mai greu cand esti aproape singur si nu ai alaturi de tine o echipa, o gasca de prieteni din linia intai. Sunt persoane care au impresia ca aceste perioade pot fi depasite cu usurinta acolo, in linia intai. Am avut inclusiv impresii -culmea de la medici – care au considerat ca astfel de comentarii sunt facute de retarzi sau de intarziati. O aroganta, o blazare care nu-si are locul atunci cand vorbim de sentimentele militarilor romani care, prin natura profesiei, sunt obligati sa fie departe de tara, intr-o zona de conflict, departe de cei dragi, de familie, de copiii sau prieteni. Este o fateta mai putin cunoscuta a misiunilor la care participa trupele romanesti. Fie ele din MApN sau MAI (pentru ca Romania participa la misiunea din Afganistan nu numai cu forte din Armata ci si din MAI: jandarmi si ofiteri specializati).
Acestea fiind scrise, va propun sa cititi un reportaj transmis de mine in 2007 la Radio Romania Actualitati, cand eram embedded in Irak, atasat de Batalionul 32 Infanterie Scorpionii galbeni si de „specialii” comandati din tara acum de generalul Lucian Foca. Imi doresc ca acum, in aceeasi perioada a Sarbatorilor de iarna, sa ne gandim impreuna la ei. Sa afle ca suntem alaturi de ei, ca macar incercam sa simtim ceea ce ei traiesc in aceasta perioada.
Iata ceea ce transmiteam eu atunci, in 2007, in pragul Craciunului…
Nu este uşor să-ţi petreci sărbătorile de iarnă departe de cei dragi şi cu atât mai mult acest lucru nu sună bine când eşti la datorie, într-un mediu dificil cum este Irakul. Aici lucrurile mărunte capătă alte semnificaţii, întâmplările vechi şi noi sunt altfel preţuite iar prietenia între oameni depăşeşte noţiunea cu care sunt obişnuiţi cei de acasă. Camaraderia nu mai este o vorbă spusă în vânt, nu mai este doar un cuvânt. Devine un sentiment pe care în aceste zile toţi românii care se află aici, în Baza Taliil, îl trăiesc şi îl simt mai mult ca niciodată. Spun români şi nu militari pentru că de ani buni mă consider camaradul lor… În Kosovo, Afganistan şi Bosnia. Îmi este şi teamă să mă gândesc la cât timp am petrecut alături de ei pentru că mi-aş da seama cât am îmbătrânit, cât am dat din viaţă pentru a trăi de fapt cum mi-am dorit: ca un corespondent de război. Şi pentru că suntem atât de apropiaţi, eu şi militarii, voi renunţa de această dată la grade şi nume de familii şi voi vorbi ca despre nişte prieteni pentru că vom petrece sărbătorile de iarnă împreună. Gradele şi funcţiile nu mai contează atunci când suntem toţi scufundaţi în aceeşi tristeţe a sărbătorilor departe de copii şi de cei dragi. Vorbind la sala de mese cu Mitică el mi-a spus că mulţi români şi-ar dori să petreacă sărbătorile „în străinătate” mascând astfel un sentiment de tristeţe care nu poate lipsi din sufletul lui. În fiecare seară, la oră fixă, cu un ritual înrădăcinat de campania militară, Mitică vorbeşte cu cei dragi de acasă, cu soţia, cu fetiţa. Ambuscada reclamelor de iarnă ne-a înfipt în suflet tuturor celor de aici, din Irak, sentimentul singurătăţii, cu toate că facem ce ne-am dorit.
Craciunul in Irak si Afganistan
De fapt, militarii de campanie au un caracter aparte, un suflet diferit pot spune faţă de omul cotidian. Ei se autoprotejează psihic construind un alt univers, un alt cerc de prieteni. Şi nu este deplasat când spun că cei de aici petrec sărbătorile de iarnă cu o a doua familie. Şi nu este vorba aici de o viaţă paralelă. Pur şi simplu atâtea întâmplări petrecute împreună, necazurile, munca în echipă, timpul petrecut în buncăre în timpul atacurilor cu rachete, frica şi bucuriile împărtăşite în timpul misiunilor… Toate i-au apropiat pe infanteriştii din Batalionul 32 şi în aceste zile contopirea acestor sentimente le va face mai uşoară petrecerea sărbătorilor aici, în Irak, unde tot ce ne dorim este să nu fie atacata baza de Crăciun sau de Anul Nou şi toţi cei de acasă să fie sănătoşi şi să nu aibă nici o problemă. Pentru că imediat ce ne simţim in siguranţă aici ne gandim la cei de acasă şi orice se întâmplă acolo, la cei dragi, ne afectează la fel de puternic ca un atac indirect asupra bazei. Când vine vorba de copii, de rude, toţi bărbaţii de aici se moleşesc. Chiar şi comandantul Cristian se topeşte când îşi aude gemenii la telefon şi povesteşte cu plăcere despre ei amintindu-şi cum îi ducea peste tot, comparându-le caracterele celor doi copi… diferiţi deşi sunt gemeni. Am început să împărtăşim şi noi sentimentele celor de alături şi deseori m-am întrebat de ce este nevoie de un război pentru ca oamenii să descopere în interiorul lor aceste lucruri.
De câteva zile aici se construieşte o adevărată butaforie pentru a simţi atmosfera Crăciunului şi a Anului Nou. Parcă de Paşte e mai uşor să treci aici, în Irak. Dar sărbătorile de iarnă sunt mai apăsătoare pentru că tocmai această butaforie te apasă pe suflet în fiecare zi de la începutul lui decembrie şi până la jumătate lunii ianuarie. Parcă îţi aminteşte în fiecare clipă că sunt sărbătorile şi tu eşti aici, în Irak, în loc să fii alături de cei de acasă. Şi pun acum în oglindă Crăciunul trupelor americane şi cel pentru militarii români. Globurile uriaşe identice atârnate de tavanul sălii de mese americană, moş crăciunii duplicaţi care te invadează de pe toţi pereţii, brazii de plastic sau chiar de hârtie. Şi compar acum cu desenele de mână cu brazi şi lumânări făcute de Alex şi de Puiu, instalaţia cu beculeţe prinsă cu atenţie la colţuri de Geo, de Bogdan şi de Ovidiu… Şi descoper că în timp ce la noi sărbătorile de iarnă au valori de suflet în sala americană de mese se construieşte ceva artificial… specific unei societăţi de consum. Poate de aceea pentru noi, Craciunul departe de casă, aici în irak, este mai greu decât pentru celelalte trupe de aici din Baza Tallil.
Nu cred că militarii de aici şi-ar dori ca cei de acasă să-i plângă pentru că ei se află aici, la datorie în inospitalierul Irak. Mai degrabă pot spune că se simt chiar bine aici, lipsiţi de grijile cotidiene de acasă, concentrându-se doar la misiunea de azi şi la cea de mâine. Sunt sigur însă că militarii români, de aici din Irak, îşi doresc să nu fie uitaţi de cei din ţară.
O formaţie improvizată va cânta colinde pe la toate unităţile importante de aici, din Baza Tallil, dăruindu-le la fiecare câte o crenguţă din bradul românesc de Crăciun. Părintele Florin organizeaza zilnic repetiţii cu aceşti colindători şi sunetul acordeonului şi cel al tobei parcă ne liniştesc. Petardele şi artificiile nu sunt dorite, pentru că orice explozie este interpretată altfel aici, în Irak… Şi cum alcoolul este interzis, fiind o bază americană, de Anul Nou vom ciocni la fel ca şi copiii noştri o şampanie fără alcool. Mai greu a fost să facem rost de varză pentru sarmale şi să tocăm carnea fără maşină. Însă totul se rezolvă, românul fiind inventiv. Cu atât mai mult aceşti militari minunaţi care reuşesc într-o clipă să treacă de la încordarea misiunilor la destindere, de la vigilenţă la prietenie…
Draga Radu, imi pare rau ca omiti,banuiesc fara buna stiinta, din articol Craciunul petrecut in acelasi Irak in 2005 alaturi de Scorpionii Negri. Oare o fi galbenul o culoare mai frumoasa ca negru? Colindele cintate in biserica cind a venit domnul ambasador Stuparu din Bagdad, vizita presedintelui tarii sau colindele cintate italienilor sau americanilor cred ca au evenimente la fel de frumoase! In rest sa auzim numai de bine si sanatate multa!
Am trait multe Sarbatori in Irak. Articolul este chiar o corespondenta transmisa atunci, la RRA. Daca nu ma insel atunci, cu Scorpionii negri am si inregistrat colindele cantate in biserica din lemn din Camp Mittica. Cel putin doua au fost difuzate pe Romania Actualitati. Si daca ar fi sa fiu mai atasat de un batalion fara indoiala ca nu sunt nici cei negri nici cei galbeni si nici scorpionii electronici. Primii si cei mai importanti sunt Scorpionii Rosii. Am fost alaturi de ei, in Afganistan, cand au primit acest cognomen. A fost primul batalion din Armata Romaniei cu un cognomen oficial.
De acord cu dumneavoastra! Red Scorpions au fost, sunt si vor fi cei care au adus renumele de scorpioni! Fiind in Irak n-am stiut ca ati difuzat la vremea respectiva colinde pe RRA! Oricum felicitari pentru ca relatati si societatii civile realitatea vietii militare, si nu genul ,,astia ia o caciula de bani si nu fac nimic,,. Succes in activitatea viitoare!