RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (2 iulie 2026, ora 21:05) – Emisiunea: „Euroatlantica” – Radu Dobrițoiu: Radu Dobriţoiu
Bun găsit vă spune Radu Dobrițoiu cu o nouă ediție a emisiunii Euroatlantica… Într-un moment în care arhitectura de securitate europeană traversează cea mai dificilă perioadă de după războiul rece, Ankara devine pe 7 şi 8 iulie capitala politică a Alianţei Nord-Atlantice. Liderii NATO se reunesc într-un summit care se anunţă decisiv pentru viitorul organizaţiei şi pentru modul în care Occidentul răspunde provocărilor generate de războiul din Ucraina, de politica tot mai agresivă a Rusiei şi de instabilitatea din Orientul Mijlociu.
În acelaşi timp, summitul de la Ankara este văzut de mulţi analişti drept momentul în care Alianţa încearcă să intre într-o nouă etapă de dezvoltare, denumită informal NATO 3.0. Dacă primul NATO a fost cel al descurajării din timpul războiului rece, iar al doilea a fost definit de misiunile de stabilizare şi luptă împotriva terorismului după 2001, noua etapă pune accent pe apărarea colectivă, descurajarea Rusiei, investiţii fără precedent în industria de apărare, tehnologii emergente şi rezilienţa societăţilor occidentale. Conceptul, susţinut de liderii statelor de pe flancul estic şi nordic, urmăreşte o Alianţă mai puternică în care europenii îşi asumă o parte mai mare din responsabilitatea apărării, fără a diminua rolul esenţial al Statelor Unite.
Un alt dosar îl reprezintă sprijinul pentru Ucraina. Mesajul pe care aliaţii încearcă să îl transmită este acela al continuităţii. Susţinerea militară şi politică pentru Kiev rămâne o prioritate, în paralel cu întărirea descurajării pe flancul estic al NATO.
Pentru România, summitul are o miză strategică deosebită. Ţara noastră nu mai este privită doar ca stat aflat la frontiera estică a NATO, ci ca unul dintre principalii piloni ai securităţii la Marea Neagră. Bucureştiul va pleda pentru consolidarea prezenţei aliate pe flancul estic, întărirea apărării antiaeriene, dezvoltarea infrastructurii militare şi menţinerea sprijinului pentru Ucraina.
Pentru Turcia, gazda summitului, reuniunea reprezintă şi o oportunitate diplomatică majoră. Ankara încearcă să îşi consolideze statutul de actor strategic indispensabil, atât prin poziţia geografică la Marea Neagră şi în vecinătatea Orientului Mijlociu, cât şi prin rolul său în securitatea regională.
Summitul NATO de la Ankara nu este doar o întâlnire diplomatică de rutină, este un test al solidarităţii atlantice, al capacităţii Occidentului de a se adapta unui mediu strategic aflat într-o schimbare acelerată şi al hotărârii Alianţei de a-şi apăra valorile şi securitatea într-o lume tot mai impredictibilă.
Voi analiza aceste evoluţii cu invitaţii ediţiei: profesorul universitar Ştefan Ciochinaru, jurnalist şi analist de politică externă şi colonelul în retragere Ion Petrescu, fost director al trustului de presă al Armatei, analist militar. Tema emisiunii: „Perspectivele summitului NATO de la Ankara”.
Bună seara, domnule profesor Ştefan Ciochinaru.
Ştefan Ciochinaru: Bună seara şi dumneavoastră.
Radu Dobrițoiu: Bună seara, domnule colonel Ion Petrescu.
Ion Petrescu: Am onoarea să vă salut atât pe dumneavoastră, cât şi pe distinsul invitat, domnul profesor Ciochinaru.
Radu Dobrițoiu: Domnilor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia de a participa la emisiunea Euroatlantica la Radio România Actualităţi. Se vorbeşte tot mai des despre intrarea Alianţei într-o nouă fază de dezvoltare pe care unii aanaliş o numesc deja NATO 3.0, caracterizată de revenirea la apărarea colectivă şi de competiţia strategică cu Rusia şi China. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, asistăm într-adevăr la o transformare profundă a NATO, sau este mai degrabă o adaptare firească la noul context de securitate?
Ştefan Ciochinaru: Şi, şi. NATO trece printr-o transformare profundă, aşteptăm asta la Ankara, dar această transformare este în acelaşi timp şi o adaptare firească la noul mediul strategic. Cele două perspective nu se exclud, NATO 3.0 este o reacţie necesară la schimbările din sistemul internaţional, dar este şi o reconfigurare structurală a alianţei comparabilă, dacă vreţi, cu magnitudinea tranziţiilor anterioare de la NATO 1.0 la NATO 2.0 şi NATO 3.0 acum, la summit-ul care va avea loc la Ankara peste câteva zile. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă revenirea la apărarea colectivă. Rebalansarea responsabilităţilor între Statele Unite şi Europa şi mai ales o adaptare la competiţia sistemică cu Rusia şi China. Nu va fi o revoluţie în NATO cum cred unii, va fi o maturizare, şi aici aş zice o maturizare forţată a alianţei în faţa unui mediu strategic mult mai periculos decât era până acum. Pentru că, vedeţi, această nouă faţă strategică e determinată de războiul de mare intensitate din Ucraina, de competiţia tehnologică şi militară cu China, de presiunea simultană asupra Statelor Unite în Europa şi în Indo-Pacific, despre proliferarea ameninţărilor multidomeniu, cyber, spaţiu, informaţional, inteligenţă artificială şi câte şi mai câte.
Toate acestea obligă alianţa să se repoziţioneze. Nu mai este suficientă paradigma intervenţiilor expediţionare care a caracterizat NATO 2.0 de după prăbuşirea comunismului. Este nevoie de descurajare convenţională masivă, industrializare militară accelerată şi de o integrare multidomeniu, ceea ce înseamnă că, da, NATO 3.0 va fi o transformare profundă din punctul acesta de vedere. Sunt schimbări structurale, nu conjuncturale şi, de aceea, pe bună dreptate, analiştii evocaţi de dumneavoastră au creat acest termen, acest concept de NATO 3.0. NATO 1.0 a fost o alianţă anti-sovietică în timpul războiului rece. NATO 2.0 a presupus, cum aţi amintit şi dvs în comentariu, intervenţii globale, lupta împotriva terorismului, extindere şi aşa mai departe. Ei bine, NATO 3.0 după Ankara va însemna revenirea pentru a realiza un strategic într-un mediu multipolar. Pentru România asta înseamnă că va creşte, sperăm, importanţa strategică a Mării Negre, se va consolida rolul B-9 ca pilon de securitate în Europa şi vor fi oportunităţi de integrare tehnologică şi cooperare industrială.
Radu Dobrițoiu: Una dintre temele centrale ale summitului este accelerarea investiţiilor în apărare şi dezvoltarea industriei militare europene şi în nord-atlantice. Domnule colonel Ion Petrescu, din perspectivă militară, ce înseamnă concret aceste investiţii? Vorbim doar despre mai multe echipamente sau şi despre o schimbare a modului în care NATO se pregăteşte pentru eventuale conflicte?
Ion Petrescu: În mod logic, atunci când vorbim de o tehnică de luptă performantă, vorbim şi de militari care vor avea o pregătire superioară, pentru că o bună parte din tehnica de luptă ce a fost sau va fi achiziţionată este bazată pe utilizarea inteligentă a computerelor, pe luarea unor decizii care au la bază în unele situaţii şi inteligenţa artificială, iar pentru asta este nevoie de tineri cu o pregătire adecvată. Chiar aş vrea să fac o subliniere, dacă îmi îngăduiţi, scurtă, este totuşi un summit al stabilităţii Alianţei Nord-Atlantice, pentru că la summit spre deosebire de reuniunile UE, seara se întrunesc pentru prima dată şefii de delegaţii, cei care sosesc mai devreme, şi acolo sunt evidenţiate disputele care pot apărea pe timpul reuniunii de a doua zi, de a treia zi, şi, de regulă, reprezentanţii Statelor Unitele Americii cu diplomaţie găsesc modalităţi de îndepărtare a punctelor de vedere divergente şi de armonizare a opiniilor care pot fi laolaltă în sprijinul scopurilor alianţei, scopul actual al Alianţei fiind de a descuraja orice agresiune care ar veni din partea unui terţ previzibil sau imprevizibil, funcţie de împrejurări.
Deci, pentru mine, ca fost militar, summit-ul NATO de la Ankara este o reuniune a oamenilor care, reprezentând ţările lor, vor da semnale adecvate spre acele colţuri ale lumii unde s-ar miza pe eventuala slăbire a Alianţei Nord-Atlantice. Nu se va întâmpla aşa, dimpotrivă. Va fi o întărire cu măsură şi cu capacitatea de a descuraja potenţiale tentative de a crea probleme în spaţiul transatlantic, cum este recenta tentativă a Federaţiei Ruse de a pune presiune pe statele baltice şi pe Polonia pentru simplul motiv că acestea sunt cu o defensivă întărită în zona nordică a graniţei răsăritene a NATO.
Radu Dobrițoiu: Deşi statele membre afirmă că rămân unite în sprijinul Ucrainei, există diferenţe de abordare privind ritmul înarmării, nivelul cheltuielilor militare şi împărţirea responsabilităţilor între Europa şi Statele Unite. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, cât de solidă este astăzi unitatea politică a Alianţei şi ce provocări vedeţi în menţinerea acestei coeziuni în următorii ani?
Ştefan Ciochinaru: Să ştiţi că dacă puneaţi întrebarea asta cu două-trei săptămâni în urmă, aş fi avut dificultăţi serioase în a vă răspunde. Între timp, Donald Trump a vorbit despre faptul că Zelenski se descurcă foarte bine, că, da, Ucraina chiar ar putea câştiga războiul, nu e bine ce face Putin. Ei bine, asta îmi schimbă şi mie analiza. Unitatea politică a NATO aş zice că în momentul de faţă este solidă în sensul fundamental, adică nu mai există fisuri în angajamentul pentru apărarea colectivă şi sprijinul pentru Ucraina.
Dar este tensionată această unitate şi fragilă în zonele care ţin de ritmul, costul şi distribuţia responsabilităţilor. Cu alte cuvinte, NATO funcţionează, dar nu este o alianţă omogenă. Coeziunea există, însă ea trebuie gestionată permanent. NATO rămâne unită strategic, dar este foarte diversă politic. Diferenţele despre care aminteaţi dumneavoastră în întrebare nu sunt despre obiectiv, adică despre sprijinirea Ucrainei, ci despre cum, cât şi cine plăteşte. Toate statele membre sunt aliniate pe trei puncte, ceea ce dă o unitate strategică foarte solidă. Unu, Rusia este principala ameninţare la adresa securităţii europene, Ucraina trebuie sprijinită pentru a nu pierde războiul, iar Articolul 5 rămâne sacrosant. Niciun stat nu contestă aceste trei elemente care formează coloana vertebrală a coeziunii NATO. Însă, aşa cum spuneam, apar diferenţe atunci…, acolo unde vorbim de unitate operaţională, care e variabilă. Europa de Est şi de Nord împinge spre un ritm rapid şi pentru investiţii mai mari, mă refer la România, Polonia, ţările baltice, Finlanda, în timp ce Europa de Vest, adică Germania, Franţa, Italia în principal, este mult mai prudentă, mai lentă, mai fragmentată politic.
Deci avem o unitate şi politică, robustă, dar tensionată, pentru că apar dezbateri în Statele Unite cu privire la rolul Americii în Europa, sunt diferenţe de viziune între Franţa, care vrea o autonomie strategică, şi Germania, care doreşte în continuare să rămânem într-o dependenţă militară securitară de Statele Unite. Sunt presiuni economice interne în statele europene, ştim foarte bine de la noi. Există, de asemenea, schimbări politice aparent incontrolabile – alegeri, guverne fragile, populism şi războiul acesta hibrid informaţional la care suntem supuşi. Sunt mari provocări pentru coeziunea NATO în următorii ani. E nevoie de această rebalansare transatlantică, este limpede, este… Dar Europa, să ştiţi, nu e pregătită încă industrial şi politic şi asta e cea mai mare provocare pentru coeziunea NATO. Sunt diferenţe de percepţie cu privire la ameninţarea Rusiei, pentru că Flancul Estic vede Rusia ca o ameninţare existenţială, vestul vede o ameninţare majoră, dar nu existenţială, iar Statele Unite n-au nicio treabă cu asta, ele privesc China ca prioritate strategică. Şi toate aceste percepţii, ştiţi foarte bine, pot genera divergenţe în priorităţi.
Trebuie să recunoaştem că Rusia a unificat Alianţa. Flancul Estic a devenit motorul NATO şi eu cred că încet-încet vom avea o coeziune solidă, dar cu negocieri permanente. Nu vom vedea o ruptură, vom vedea o coeziune dinamică, uneori tensionată, dar funcţională.
Radu Dobrițoiu: România investeşte în modernizarea forţelor armate şi găzduieşte structuri importante ale NATO, inclusiv Grupul de Luptă Aliat şi sistemul antirachetă de la Deveselu. Domnule colonel Ion Petrescu, din punct de vedere militar, unde se află România astăzi în raport cu celelalte state de pe flancul estic? Care sunt punctele noastre forte şi unde mai este nevoie de investiţii şi dezvoltare?
Ion Petrescu: Punctele forte le-aţi menţionat dumneavoastră. Dar dacă ne uităm pe harta spaţiului transatlantic, doar trei ţări, în ordine, Polonia, România şi Turcia, în ordine geografică, sunt cele care contează în ecuaţia militară a unei defensive predictibile şi necesare faţă de orice surpriză strategică care ar putea veni din răsăritul Europei. Polonia şi România şi-au testat forţele expediţionare atunci când au trimis efective notabile în teatrele de operaţiuni militare din Afganistan, Irak şi în spaţiul ex-iugoslav.
Turcia este des menţionată ca fiind cu a doua armată NATO, după Statele Unite ale Americii, dar aici este vorba mai mult de o menţiune disuasivă. Moscova acceptă tacit o asemenea nominalizare a Turciei, deşi punctele de vedere ale Moscovei şi Ankarei în privinţa viitorului peninsulei Crimeea sunt net diferite. Şi chiar dacă preşedintele Erdogan a reuşit o relaţie bilaterală aparte cu preşedintele Putin, fiecare ţară, mă refer la Rusia şi la Turcia, îşi urmează propria politică în bazinul Mării Negre. Rusia îşi doreşte o dominare totală a Mării Negre, care a fost diminuată de războiul pe care îl duce cu Ucraina, în timp ce Turcia controlează sudul Mării Negre cu forţe navale considerabile, parte dintre ele fiind transferate în Marea Mediterană, datorită adversităţii faţă de alt stat aliat, mă refer la Grecia. Sigur că e prematur să facem predicţii privind momentul în care Putin va pleca de la Kremlin.
Dar să nu uităm că Statele Unite al Americii, care se apropie de alegerile de la jumătatea mandatului, Midterm, ar avea primele de câştigat din prăbuşirea regimului lui Putin şi Trump ar trage foloasele cuvenite în alegeri dintr-o asemenea ipotetică evoluţie în dictatura rusă. Sunt chestiuni care ne invită la reflecţie, cum ar fi… şi autorităţile n-au explicat de ce din programul SAFE o bună parte din comenzi s-au dus spre o ţară cu economia cea mai importantă din inima Europei, mă refer la Germania. Puteau fi şi alte opţiuni care să fie în sprijinul industriei naţionale de apărare, dar concomitent probabil că sunt şi presiuni geopolitice vizibile în contractele atribuite cu generozitate unor parteneri occidentali care au o experienţă în realizarea unor tehnici de luptă la standardele NATO, pentru că există asemenea standarde NATO, standarde aliate, care înseamnă folosirea unui armament cu un anumit calibru, folosirea unor tehnici de luptă, a unor vehicule blindate şi a unor tancuri care nu şi-au trăit traiul, chiar dacă unii vorbesc despre eficienţa achiziţionării dronelor în detrimentul tancurilor.
Aici lucrurile sunt clare, nu ai boots on the ground, deci nu ai trupe în teren şi nu ai tancuri care să-ţi întărească poziţiile pe care le-ai ocupat la un moment dat, nu deţii pe câmpul de confruntare capacitatea de a întoarce rezultatul final, deci de a avea victoria în competiţie cu un adversar pregătit nu numai pe planul instruirii militarilor, dar şi pe planul dotării propriilor trupe cu tehnică de luptă ce nu poate fi legată la capitolul performanţe. NATO, din fericire, constituie un reper de perfecţionare şi modernizare a armatelor statelor membre, care obligă militarii aflaţi la diferite eşaloane să-şi ia măsuri pentru a nu fi surclasaţi în competiţiile care apare în mod firesc la exerciţiile multinaţionale, care pot fi la nivelul bilateral sau pot fi la nivelul principalelor state care sunt în jurul Mării Baltice sau în jurul Mării Negre. România, prin grija Statului Major al Apărării României, are o perspectivă clară şi, după cum am văzut, recent s-a reuşit dotarea Forţelor Navale româneşti cu o corvetă achiziţionată de la ţara parteneră Turcia, o ţara aliată României, care a înţeles necesitatea ca Forţele Navale Române să fie un factor de stabilitate şi de echilibru în partea vestică a Mării Neghe.
Radu Dobrițoiu: Faptul că summitul are loc în Turcia readuce în discuţie rolul strategic al Ankarei, aflată într-o poziţie unică, între Europa, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu. Domnule profesor Ştefan Ciochinaru, cum interpretaţi poziţia Turciei în cadrul NATO? Este un mediator indispensabil sau un aliat cu o agenda strategică proprie?
Ştefan Ciochianru: Aş zice că nu este nici mediator indispensabil şi nu este nici un aliat problematic. Este mai degrabă un actor strategic cu mare autonomie, aflat la intersecţia a trei regiuni critice pentru NATO, şi anume Europa, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu. Şi Turcia foloseşte această poziţie pentru a-şi maximiza influenţa. Nu iese din logica NATO, dar nici nu se lasă absorbită complet de ea. Turcia e un aliat indispensabil prin poziţie şi un aliat, aş zice, dificil prin agendă. Poziţia Turciei este într-adevăr unică pentru NATO, controlează Bosforul şi Dardanelele, acces în aval în Marea Neagră, este singurul stat NATO care are o frontieră directă cu Siria, Irak şi Iran, este un pivot între Europa, Caucaz şi Orientul Mijlociu. Toate astea îi conferă Turcia e o valoare strategică pe care niciun alt membru nu o poate substitui.
De aceea, şi se poate spune că pentru NATO 3.0, Turcia va fi un furnizor de experienţă practică în războiul modern. Ar putea fi depăşită de Ucraina în acest sens, dar Ucraina încă nu este membră NATO. /…/ bineînţeles, rămâne Turcia un garant al securităţii în Marea Neagră, un actor cheie în gestionarea migraţiei, un interlocutor indispensabil în Orientul Mijlociu, dar spuneam că are o autonomie strategică foarte mare, pentru că Turcia îşi are agenda strategică proprie. Are o relaţie pragmatică cu Rusia, îşi exercită influenţa în Caucaz intermediul Azerbaidjanului, are ambiţii mari în Mediterana de Est şi, scuzaţi-mă, urmăreşte un rol de putere regională în Orientul Mijlociu. Sigur, flexibilitatea aceasta, cum să vă spun, NATO plus interese proprii, o face uneori incomodă, dar este în acelaşi timp şi indispensabilă. Nu e niciun secret că Erdogan foloseşte NATO ca un instrument de legitimitate şi ca o pârghie pentru a obţine concesii din domeniul apărării, în relaţia cu Uniunea Europeană, în dosarele energetice din Mediterana. Turcia, aş zice ca să conchid, nu este problema NATO, este una dintre soluţiile sale, dar o soluţie dificilă, care trebuie gestionată cu mare fineţe.
Turcia este un actor indispensabil, dar nu şi predictibil, un aliat esenţial, dar nu şi docil, un mediator credibil, dar nu neutru. Suntem ca în bazarul din Istanbul.
Radu Dobrițoiu: Vă mulţumesc foarte mult! ‘Euroatlantica’, la final. Titlul acestei ediţii: „Perspectivele summitului NATO de la Ankara”.
Invitaţii emisiunii au fost profesorul universitar Ştefan Ciochinaru, jurnalist şi analist de politică externă, şi colonelul în retragere Ion Petrescu, fost director al trustului de presă al Armatei, analist militar.
Sunt Radu Dobriţoiu, realizatorul ‘Euroatlantica’, şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de noi pe frecvenţele Radio România Actualităţi.
Transcriere RADOR RADIO ROMÂNIA
