Ucraina: jurnal de război Radio România Actualităţi

Emisiunea Euroatlantica, difuzată la Radio România Actualităţi în data de 10 martie, Realizator Radu Dobriţoiu.

Realizator: Radu Dobriţoiu – Bun găsit. Ucraina îşi continuă bătălia David contra Goliat cu invadatorii ruşi. La 14 zile după invadarea Ucrainei, trupele agresoare ale Moscovei nu au reuşit să preia controlul asupra ţării, unde se dau în continuare lupte grele. Rusia a început să apeleze la mercenari pentru a-şi completa trupele din Ucraina şi face eforturi pentru a ascunde adevăratele pierderi pe care le suferă în fiecare zi. Lansatoarele moderne de rachete antiaeriene şi antitanc primite de ucraineni dau rezultate; la fel şi dronele de luptă turceşti folosite pentru a identifica şi distruge coloanele ruseşti de blindate. Este începutul Jurnalului de război din această seară, un război care se desfăşoară în apropiere de graniţele României. La fel ca sănătatea, pacea este cel mai mult preţuită atunci când ai pierdut-o. Războiul înseamnă crize, înseamnă drame, morţi şi răniţi, prizonieri, înseamnă familii despărţite, copii orfani şi durere. Trei corespondenţi Radio România Actualităţi au fost în zonele de război din Ucraina. Ilie Pintea a ajuns până în apropierea Kievului, având ca bază Cernăuţiul, Mario Balint şi Alex Buzică au fost în sud peste Dunăre, în Ismail – un efort al principalului post public de radio pentru a-şi informa cât mai corect ascultătorii cu date de acolo, din linia întâi. Invitaţii acestei ediţii Euroatlantica sunt colegii mei Ilie Pintea şi Mario Balint, trimişi speciali Radio România Actualităţi în Ucraina.

Eu sunt Radu Dobriţoiu şi vă invit să rămâneţi alături de principalul post public de radio pentru a asculta emisiunea Euroatlantica. Tema ediţiei: „Ucraina: jurnal de război Radio România Actualităţi”. Colegii din regia de emisie îmi confirmă că avem legăturile telefonice. Bună seara, Ilie Pintea.

Ilie Pintea: Bun găsit. Mi-a plăcut foarte mult comparaţia de la începutul acestui emisiuni, David şi Goliat, pentru că vorbeşte despre curaj. Să sperăm că şi deznodământul acestui război va fi pe măsura legendei pe care tocmai ai citat-o.

Radu Dobriţoiu: Sperăm şi noi acest lucru. Bună seara, Mario Balint.
Mario Balint: Bună seara, Radu Dobriţoiu. Bună seara, doamnelor şi domnilor. Într-adevăr, alături de sănătate, pacea este cea mai preţuită atunci când ai pierdut-o. Sperăm să o regăsim în Ucraina zilele următoare.

Radu Dobriţoiu: Ilie Pintea, aţi revenit în ţară, un drum destul de lung din Ucraina până acasă. Cum a fost drumul şi cum ţi se pare acum, având ambele imagini, la scurt timp, trecerea dintr-o regiune de război într-una de pace.

Ilie Pintea: Păi, primul lucru pe care îl vezi plecând spre casă din Cernăuţi e coada de maşini de la punctul de frontieră Siret, 4 km şi ceva avea la momentul la care am trecut eu şi încă erau foarte mulţi oameni care treceau pe jos, deşi autorităţile de ambele părţi ale frontierei încercau să reglementeaze lucrul ăsta, să asigure măcar mijloacele de transport până la punctul de frontieră, unde să fie procesaţi. Erau încă oameni care treceau pe jos şi a fost o imagine care mi-a rămas mult timp în minte, aceea a unei bătrânici într-un cărucior cu rotile, pe care probabil nepoţii ei o trecuseră frontiera şi era o imagine a disperării, până la urmă, deşi poţi să vezi uitându-te în jur o mulţime de astfel de imagini acolo, la punctul de frontieră. De altfel, foarte mulţi colegi de-ai noştri din presă erau acolo şi încercau să vorbească cu oamenii. Eu nu am făcut-o pentru că tocmai veneam de la ei şi asta este prima imagine pe care o vezi venind spre casă. Pe urmă, seara, când am văzut cozile de la staţiile de benzină am crezut că am greşit ţara, că am rămas în Ucraina, pentru că doar acolo am văzut scene de genul acesta, unde oamenii stăteau la coadă nu să ia benzină, ci să vină cisterna care aducea combustibil în staţia de alimentare. Vasăzică, o imagine care cred că dă măsura a ceea ce vorbeam noi data trecută la Euroatlantica, şi anume dezinformare şi războiul acesta informaţional despre care cred că putem vorbi foarte mult timp de aici încolo.

Radu Dobriţoiu: Chiar şi pe teritoriul României, ascultătorii ştiu că este un pic mai dificil să fii jurnalist de radio. Spre deosebire de colegii de la televiziune, noi trebuie să ne ajutăm doar de cuvinte şi doar de informaţii prezentate, de interviuri, pentru a crea imagini şi pentru a le contura ascultătorilor drama de acolo, din Ucraina. Mario Balint ai un drum un pic mai lung de făcut până la Reşiţa. La fel ca Ilie, ai transmis din multe zone de război. Prin ce se diferenţiază Ucraina?

Mario Balint – Aş compara Ucraina pe care am văzut-o şi am cunoscut-o pentru prima dată săptămâna trecută, cu Iugoslavia şi cu războiul din Kosovo din 1999 cam aceleaşi sentimente le-am trăit, sunt două sentimente, două tipuri de sentimente extrem, extrem de puternice pe care le ai atunci când eşti acolo şi când vezi ce se întâmplă. Primul este unul de durere de-a dreptul fizică pentru drama acestor oameni care îşi părăsesc casele din cauza bombelor ucigaşe, din cauza avioanelor, din cauza tancurilor care intră în periferia oraşelor şi uneori trag la întâmplare şi, cel de-al doilea sentiment e unul de de furie de-a dreptul împotriva celor care profită de pe urma războiului. Am cunoscut, ca să spun aşa, şi am adus şi în atenţia ascultătorilor noştri un fenomen acela al ”cumetrilor de ocazie”, sunt oameni care îşi pun la dispoziţie maşina, care fac taximetrie din zonele distruse de război către zonele mai liniştite şi încasează sume extrem de mari pentru Ucraina acestor zile, între trei şi cinci sute de euro pentru un drum de exemplu de la Nicolaev până la la Ismail. Sunt două sentimente contradictorii care te încearcă şi care îţi rămâm. Mie mi-au rămas până acum, deşi mai am 50 de km până acasă şi mă tot gândesc la acea imagine pe care nu cred că o voi putea uita multă vreme, a unui copilaş de nu mai mult de trei ani, de mână cu bunicul lui şi cu mămica lui. Bunicul trăgea în urmă un troler micuţ, cu o păturică legată pe troler, iar mama avea un rucsăcuţ în spate, treceau vama de la Giurgiuleşti pe jos. Ce i-o fi spus mama băieţelului? ”Hai, mergem într-o aventură!”Şi imaginea din Vama Giurgiuleşti, acolo unde este un drum de aproximativ 2 km care se pierde undeva în zare ca în poveştile lui Panait Istrati, cele trei persoane cele trei siluete care se pierdeau undeva pe drumul acela colbuit. E ceva care rămâne şi care o să îţi rămână multă, multă vreme şi te face să te întrebi de ce atâta suferinţă până la urmă?

Radu Dobriţoiu: Iată încă un motiv pentru a fi recunoscători că România a avut şansa să adere la Uniunea Europeană şi e foarte important să facă parte din NATO, cea mai puternică alianţă militară de pe Glob. Războiul a transformat radical viaţă ucrainenilor. Totul s-a schimbat. Valoarea lucrurilor este alta, viaţa curge diferit. Să ascultăm reportajul de la Piaţa de peşte din Leticev, o filă din ”Jurnalul sonor” ţinut de Ilie Pintea în Ucraina.

Piaţa de peşte din Leticev

Reporter: Ilie Pintea – Pe drumul care leagă oraşele Ucrainei, Viniţa şi Jitomir spre capitala ţării, am dat de o piaţă cu totul specială care m-a făcut să mă opresc şi să mă învârt minute bune printre tarabe. Toate felurile de peşti, de la păstrăv la pisică de mare, de la biban la nisetru aşteptau cumpărători, dar piaţa era pustie şi nu doar la ora la care am ajuns eu acolo, aşa cum aveam să aflu de la localnici. Mă aflam la Leticev, o zonă renumită pentru puzderia de lacuri din care oamenii pescuiesc tot ce mişcă, dar şi pentru măiestria cu care peştele prins aici e copt, afumat şi pregătit de localnici. Vladimir, un pescar bătrân înfofolit într-o şubă groasă, mi-a zis că nimeni nu mai cumpără peştele lui, aşa că mare parte din ce prinde şi afumă ajunge la refugiaţi.
Vladimir, un pescar: Nu este piaţă, până una alta. A căzut cu totul. Eu stau aici doar ca să ţin piaţa deschisă. Acum, mult peşte îl dăruim oamenilor şi ei tare se bucură de asta. Ajutăm cu ce putem. Peştele acesta se face numai la noi să ştii. Aducem peşte din Nistru, din Nipru, din mare şi-l prelucrăm pentru toată Ucraina.
Reporter: Ceva mai încolo, un alt pescar mi-a spus necazul lui. De data asta nu aveam în faţă un interlocutor resemnat pentru că Robert Artenian mi-a zis că e gata să lupte pentru pământul lui.
Robert, pescar: Cu viaţa normală s-a terminat. Ajung în fiecare zi acasă şi îmi e foarte, foarte greu. Nu îmi mai găsesc locul. De şase zile, jumătate din Ucraina a fugit: toţi copiii pleacă din ţară. Din Harkov au fugit, din Kiev fug toţi. Femei nu mai sunt în sat, copii nu mai sunt nici ei. Foarte multe autobuze au venit şi au luat copiii şi i-au dus. Nu ştim ce va fi mâine. Acum se luptă acolo, dar mâine vor fi şi la noi. Împuşcă totul ca nebunii. O să îi batem, pentru că Rusia a stricat toată ordinea lumii, a distrus vieţile tuturor. Uite, eu sunt armean de naţionalitate, dar m-am născut aici şi sunt ucrainean. Tata a fost armean şi mama ucraineancă, iar eu iubesc Ucraina. Niciun bărbat nu pleacă de la noi, pentru că nu au să apere altceva decât pământul de aici.

Ilie Pintea: Pentru pescarii din Leticev, plecarea din calea războiului nu era o alternativă, dar la câteva zeci de metri de peştii lor, cu gustul Ucrainei autentice, zeci de autoturisme se încolonaseră la o benzinărie, care aştepta cisterna cu carburant. Mişa, unul dintre cei care stăteau de ceva vreme la rând pentru combustibilul care era pe drum, mi-a zis că a parcurs 20 de km în 8 ore. Şi coloana de maşini, care trece spre vestul ţării, era peste drum, lungă de 15 km. Mi-am continuat drumul cu o bucăţică de peşte primit în dar. Pe sensul opus, mii de maşini se încolonaseră spre frontieră. La taraba fără muşterii, Vladimir începuse deja să strângă peştele pe care nu-l mai cumpăra nimeni.

Radu Dobriţoiu: Ilie, o poveste tristă, faţa urâtă a războiului. Ce ne mai poţi spune despre oamenii de acolo?

Ilie Pintea: Asta a fost o scenă din drumul spre Viniţa. La Viniţa am ajuns la lăsarea întunericului şi abia aici am văzut adevăratele proporţii ale acestui exod. Am trecut pe lângă coloana aceasta lungă de 15 km. M-am uitat la kilometrajul maşinii, pentru că nu-mi venea să cred. Sensul pe care mergeam eu era pustiu şi pe sensul opus era o coloană interminabilă de oameni care încercau să plece din calea războiului. Şi ştii că este butada aia printre jurnalişti, că dacă vezi o mulţime de oameni fugind într-o direcţie şi doi-trei spre direcţia opusă, ăia sigur sunt jurnalişti. Aşa se întâmplase şi de data asta. Am ajuns la Viniţa şi a fost imposibil să găsesc un loc de cazare pentru noaptea aceea. Eram în drum spre Jîtomîr şi trebuia să mă opresc peste noapte acolo. Cei de la hotel m-au îndrumat spre singurul loc în care aş mai fi putut dormi la ora aia – o sală de sport în care fusese amenajată o tabără de refugiaţi. Oamenii m-au primit şi pe mine printre ei şi, fără să fie nimic premeditat, am reuşit să trăiesc orele alea împreună cu ei şi să le cunosc povestea din perspectiva asta. Am lăsat jurnalistul din mine la uşă şi am fost pentru noaptea aceea unul dintre oamenii care şi-au găsit adăpost peste noapte datorită unor oameni inimoşi. Ringul de box al sălii a fost singurul loc liber în care mi-am putut pune sacul de dormit. M-am aşezat acolo şi am privit în jurul meu, ca să ţin minte imaginea asta absolut dezolantă a oamenilor plecaţi din calea războiului, care nu ştiau ce îi mai aşteaptă, nu ştiau unde o să doarmă noaptea următoare, nu ştiau cât o să le ia până la destinaţie, care o fi fost destinaţia aceea. Fiecare încerca să se pună la adăpost din calea războiului. Erau foarte multe familii cu copii şi, absolut neverosimil, când s-a dat stingerea, am adormit pe un cântec de leagăn cântat de jucăria unuia dintre copilaşii de lângă mine, cu care, mai înainte de asta, mă jucasem pe acolo cu un roboţel galben. Sunt nişte imagini pe care, cum ziceam, le-am ţinut minte şi uite, încerc să ţi le povestesc ţie acum, doar pentru că, nu ştiu, este, dacă vrei, privilegiul acestei meserii – faptul că ajungi să relatezi astfel de poveşti trăindu-le, nu doar în graba reportului, ci uite, trăind cu oamenii care îţi sunt subiect de reportaj şi cunoscându-le îndeaproape povestea, după ce ai văzut-o efectiv prin ochii lor, la propriu.

Situaţia din Odesa

Radu Dobriţoiu: Mario Balint, ai fost destul de aproape de Odesa. Cum este situaţia de acolo?

Mario Balint: Situaţia de acolo este destul de complicată, aş putea spune puţin mai complicată decât în regiunea în care a fost Ilie, în nordul ţării, pentru că sudul Ucrainei şi ieşirea implicită la Marea Neagră este un punct esenţial pentru armata rusă, care încearcă, iată, de 15 zile, tot tatonează cucerirea acelei acelei zone. Ei bine, Odesa deocamdată este salvată de asaltul armatei ruse, pentru simplul fapt Hersonul şi Nikolaevul nu au dorit să capituleze. Ei bine, rezistenţa în Herson şi în Nikolaev este atât de mare, probabil că ruşii nu s-au aşteptat la acest lucru. Ba a fost şi un moment de-a dreptul hilar la Herson, atunci când o coloană de tancuri ruse a fost practic alungată din oraş de o manifestaţie a cetăţenilor. A fost o demonstraţie cum se pare că nu a mai fost de ani de zile la Herson. Peste 2000 de oameni au protestat împotriva ocupanţilor ruşi şi imaginea pe care probabil că aţi văzut-o cu toţii pe reţelele de socializare, ruşii punând, închizând turelele tancurilor şi plecând efectiv din oraş, făcând cale întoarsă. E o imagine interesantă, care ne aduce aminte de Piaţa Tiananmen, dacă îţi aduci aminte de celebrul bărbat cu…
Radu Dobriţoiu: Care iese în faţa unui tanc.
Mario Balint: Exact, exact! Puterea omului în faţa unei maşini ucigaşe. Hersonul este un exemplu ucrainean pentru această putere şi iată că Hersonul acum, în a 15-1 zi, deşi este bombardat la fel ca Nikolaev-ul, nu cedează în faţa maşinăriei de război ruse. Ei bine, această rezistenţă din sud a celor două oraşe practic salvează deocamdată Odesa de la un asalt al armatei ruse, un asalt care este pregătit încă de la început, din 24 februarie, prin tiruri de rachetă care au lovit Odesa, dar şi prin – cum să spun? – prin manevre de intimidare le-aş spune eu, a flotei ruse din Crimeea, în largul portului Odesa. În fiecare zi acele nave, acea flotă care conţine inclusiv vector maritim de desant se apropie de coasta Odesei, patrulează în zonă şi apoi se retrag. Ucrainenii nu se sfiesc să spună „ťda, veniţi, fraţilor, haideţi aici să ne batem pe plajă, pentru că toate plajele sunt înţesate cu mine, sunt plantaţi arici metalici, apele costiere – pentru că la Odesa nu este o plajă efectivă, este o faleză mai abruptă, ea ne aduce aminte de debarcarea în Normandia de unele plaje, acele plaje abrupte pe care au debarcat aliaţii în ziua Z şi ucrainenii îi aşteaptă pe ruşi pregătiţi, apele mării sunt minate, plajele sunt minate şi împânzite cu arici şi pe faleze sunt acele forţe de voluntari. Asta este o chestie care mi se pare din nou ca o dovadă extraordinară de patriotism a ucrainenilor, sunt unităţile de apărare teritorială, un fel de gărzi patriotice de la noi de pe vremuri, nu ştiu cine mai ţine minte…

Radu Dobriţoiu: Noi mai ţinem minte. Şi probabil aşteptaţi acolo şi de rachetele Javelin, şi de modernele lansatoare…

Mario Balint: Evident, evident a fost o bătălie cu acele rachete Javelin la Nikolaev, în nordul Odesei şi chiar spunea un comandant militar, ei bine, lupta noastră cu aceste lansatoare de rachete împotriva tancurilor ruseşti se vor preda în manualele de tactică în viitor.
Radu Dobriţoiu: Se pare că tancul se demonstrează pe zi ce trece, odată cu apariţia acestor arma, rachete portabile, care pot fi manevrate doar de două persoane, cu o precizie foarte mare şi cu un efect de distrugere covârşitor asupra blindatelor.
Mario Balint: Total, practic.

Garzi de aparare ucrainene Chisinau

Jitomir, oraş aflat sub asediu

Radu Dobriţoiu: Ruşii nu s-au aşteptat la multe şi aroganţa strategilor militari ai Rusiei o regăsim acum în pierderile suferite în Ucraina. Jitomir este o localitate ucraineană care a suferit în urma bombardamentelor ruseşti. Să ascultăm reportajul realizat acolo de Ilie Pintea.

Ilie Pintea: Când am ajuns în cartierul în care căzuseră bombele, oamenii strângeau ce se mai putea din dărâmături. Atacul a avut loc pe 1 martie, după căderea nopţii, mi-a povestit Iura Ostimovici.
Iura Ostimovici: Au căzut două bombe, una chiar aici unde suntem noi, iar una în beciul unei case şi a luat foc totul. Uite aici, în casa asta a murit o fată. Acolo, alături a mai murit alta. Aici a supravieţuit una şi este la spital. Toată lumea a venit să ne ajute să eliberăm locul, ca să nu mai vedem nenorocirea asta. Aici sunt 10 case distruse.
Ilie Pintea: Şi Arkadie Şumilo, un ucrainean de 69 de ani, se enumeră printre cei care au avut de suferit.
Arkadie Şumilo: Totul a ars. Ce să fac eu? Unde să plec? Nimeni nu ştie asta.
Ilie Pintea: În oraşul aflat la doar 130 km de Kiev şi 60 km de Belarus, oamenii s-au mobilizat şi sunt hotărâţi să îşi apere ţara. Nikolai Petrovici este unul dintre cei rămaşi fără casă după bombardament şi spunea că toţi trebuie să se unească pentru a apăra Ucraina.
Nikolai Petrovici: Federaţia Rusă a început să atace oraşul Jitomir prima dată pe 1 martie seara, când au căzut două bombe care ne-au distrus casele. Nu ştiu cum de vecinul meu mai este în viaţă după ce a căzut bomba peste casa lui. Aşa l-a ajutat Dumnezeu, să nu ardă de viu. Dacă e care pe care, atunci hai oameni buni să ne adunăm şi să apărăm Ucraina!
Ilie Pintea: Din Jitomir nu se mai poate înainta spre Kiev din cauza situaţiei de securitate, iar alarmele sunt dese aici pentru că localitatea este o ţintă strategică a Armatei Ruse, atât datorită apropierii de capitală, dar şi pentru că aici se află o fabrică de tancuri.

Radu Dobriţoiu: Ilie, cum se descurcă oamenii de acolo cu aprovizionarea? Ajung ajutoarele la ei?

Ilie Pintea: Ţin legătura cu câţiva dintre localnici şi chiar aseară a avut loc ultimul bombardament aici. Să precizăm puţin contextul reportajului de mai devreme. Eu am ajuns acolo a doua zi după ce Şcoala 24, aflată la 300 de metri de sediul autorităţilor regionale, fusese bombardată şi am putut să văd la faţa locului şi să relatez în direct momentul acesta, şcoala efectiv făcută praf, era plin de cărţi aruncate de suflul exploziilor, o imagine de-a dreptul apocaliptică, şi asta pentru că, aşa cum spuneau cei de aici, încercaseră cei de la Armata Rusă să nimerească sediul autorităţilor regionale, nu le-a ieşit, au ajuns lângă această clădire şi au bombardat şcoala. Aprovizionarea este dificilă în acea zonă, se resimte puternic războiul şi frontul care este la foarte puţini kilometri distanţă de oraş. Cu toate astea, l-aţi auzit şi voi mai devreme pe omul care zicea „dacă e care pe care, păi hai să ne luptăm”. Acesta este spiritul tuturor celor de acolo şi oamenii sunt îndârjiţi şi înverşunaţi împotriva acestui agresor, pe care îl desconsideră pentru faptul că a lovit ţinte civile; şi spitalul din oraş, o aripă a spitalului fusese afectată de bombardament, iar câteva zile mai târziu nişte depozite de combustibil de la marginea oraşului au fost supuse unui raid aerian. E foarte dificil acolo, pentru că sunt multe ţinte militare, este o fabrică de tancuri, mai multe poligoane ale armatei, un institut militar, acel aeroport militar care este extrem de important, inclusiv pentru apărarea Kievului. Şi oamenii ştiau că urmează astfel de atacuri acolo şi s-au pregătit aşa cum au putut, asta şi pentru că…

Radu Dobriţoiu: Două minute până la final mai avem. Mario, în fiecare zi Kremlinul susţine că va lansa atacuri copleşitoare, că va ocupa întreaga Ucraină. Evoluţia din teren arată însă că în fiecare zi Rusia lui Vladimir Putin înregistrează noi pierderi, cu fiecare săptămână Armata Rusiei din Ucraina este tot mai slăbită. Cât va putea avea rezistenţă, cât va putea Ucraina să reziste?

Mario Balint: Ucraina va putea să reziste, pentru că, iată, aşa cum ştim cu toţii, este înarmată de partenerii europeni şi euroatlantici, sunt voluntari străini care luptă de partea Ucrainei şi, aşa cum spunea şi Ilie, poporul ucrainean, bărbaţii Ucrainei sunt îndârjiţi, sunt hotărâţi să lupte până la unu pentru a apăra fiecare centimetru din pământul Ucrainei. Nu ştim cât va rezista Armata Rusă acestei rezistenţe teribile pe care a descoperit-o în Ucraina. Rămâne ca timpul să discearnă.

Radu Dobriţoiu: Aşa cum aminteam la începutul emisiunii, o luptă care poate deveni legendară, iată, între David şi Goliat. Euroatlantica la final. Tema ediţiei: „Ucraina: jurnal de război Radio România Actualităţi”.

Invitaţii emisiunii au fost colegii mei Ilie Pintea şi Mario Balint, trimişi speciali Radio România Actualităţi în Ucraina. Sunt Radu Dobriţoiu, realizatorul Euroatlantica, şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de noi pe frecvenţele Radio România Actualităţi.

Transcriere RADOR

We will be happy to hear your thoughts

Leave a reply

*