RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (2 aprilie 2026, ora 21:05) – Emisiunea: „Euroatlantica” – Realizator: Radu Dobriţoiu
Europa trăieşte astăzi un moment pe care, până nu demult, îl consideram imposibil. Două războaie simultane, două fronturi care apasă acelaşi spaţiu de securitate, două crize care rescriu regulile ordinii internaţionale. În Est, războiul din Ucraina continuă să macine echilibrul strategic al continentului. Dar acest război a devenit aproape cronic şi nu mai este singura sursă de instabilitate.
În Sud, un nou conflict, cel din Golf, a erupt cu o forţă care a surprins Europa nepregătită şi mai ales neconsultată. Decizia administraţiei de la Washington de a lovi Iranul a fost luată fără o coordonare reală cu aliaţii europeni, iar reacţia a fost una fără precedent: refuzul unor state europene de a permite utilizarea bazelor sau a spaţiului aerian pentru operaţiuni militare.
Pentru prima dată după decenii, lideri europeni spun deschis: ”nu este războiul nostru”. Preşedintele Finlandei subliniază că acest conflict ”nu este o chestiune NATO”, delimitând clar graniţa dintre solidaritatea Alianţei şi aventurile militare unilaterale.
La Washington, tonul este radical diferit. Donald Trump critică dur aliaţii, acuzându-i că nu au făcut absolut nimic şi sugerând chiar că Statele Unite ar putea reconsidera angajamentele de securitate faţă de Europa. Într-un gest care zguduie fundamentul ordinii euroatlantice, liderul american numeşte NATO un tigru de hârtie şi ia în calcul retragerea din Alianţă.
Această ruptură nu este doar politică, ea devine strategică, pentru că în timp ce Europa se confruntă cu agresiunea Rusiei, relaţia transatlantică, pilonul securităţii sale, se fisurează exact în momentul în care ar trebui să fie mai solidă ca oricând. Iar efectele nu sunt doar militare.
Războiul din Golf destabilizează pieţele energetice, împinge preţurile în sus şi creează noi presiuni economice asupra societăţilor europene. În acelaşi timp, conflictul din Ucraina continuă să consume resurse, să testeze solidaritatea europeană internă şi să redefinească priorităţile politice.
Europa se află, aşadar, între două războaie şi între două incertitudini. Cât de departe poate merge fără sprijinul tradiţional al Statelor Unite şi cât de rapid îşi poate construi propria autonomie strategică?
Voi analiza aceste subiecte cu invitaţii ediţiei: profesorul universitar Ştefan Popescu, analist de politică externă, şi colonelul în retragere Ion Petrescu, fost director al Trustului de Presă al Armatei, analist militar. Eu sunt Radu Dobriţoiu şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă invit să rămâneţi alături de Radio România Actualităţi pentru a asculta „Euroatlantica”. Tema ediţiei: ”Europa de azi sub apăsarea războaielor”.
*
Radu Dobritoiu: Bună seara, domnule profesor Ştefan Popescu!
Ştefan Popescu: Bună seara! Bine v-am regăsit.
Radu Dobritoiu: Bună seara, domnule colonel Ion Petrescu!
Ion Petrescu: Am onorea să vă salut atât pe dumneavoastră, cât şi pe domnul Nicu Popescu, care este coechipierul dumneavoastră, şi pe distinsul invitat, distinsul diplomat Ştefan Popescu.
Radu Dobritoiu: Domnilor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia de a participa la emisiunea „Euroatlantica”, la Radio România Actualităţi. Europa de azi sub apăsarea războaielor nu este doar o temă de dezbatere, este realitatea unei epoci în care vechile alianţe sunt puse sub semnul întrebării, iar viitorul securităţii continentului se decide în timp real. Domnule profesor Ştefan Popescu, este Europa pregătită să facă faţă singură acestor crize?
Ştefan Popescu: Europa are potenţialul să facă faţă singură acestor crize dacă ar avea o cultură strategică comună, dacă statele membre ar ajunge la o sinteză în ce priveşte viziunea asupra lumii şi interesele lor strategice. Problema nu este atât de mijloace, de disponibilitate financiară, cât de unitate europeană, de voinţă politică de a trece peste diferenţe legate de interese naţionale şi de viziuni naţionale şi de a gândi Europa ca un tot. Din păcate, până acum, semnele nu au fost încurajatoare. În ultimul an, când Europa a avut multiple dovezi cu privire la această mutaţie pe care dumneavoastră aţi amintit-o cu puţin timp înainte, apropo de schimbarea naturii alianţelor, dacă ar fi să individualizezi principalul sintom al schimbării lumii este faptul că alianţele aproape că au dispărut, au devenit alinieri punctuale în care funcţionăm pe coaliţii de voinţă – exemplul Europei. Europenii înşişi nu mai cred că pot lucra la 27 pe dosarul ucrainean sau în orice caz constată că este mult mai dificil şi atunci trebuie să ai o coaliţie de voinţă. Despre coaliţii de voinţă se discută de ceva mai mult timp şi în cadrul Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic, bineînţeles, informal. Relaţia transatlantică reprezintă un alt exemplu că o alianţă atât de solidă, dovedită în timp, nu mai are aceeaşi geometrie.
Turcia ne-a dat cu ceva timp înainte mai multe exemple că poţi fi membru al Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic, dar în acelaşi timp să ai propriile tale interese, să-ţi le afirmi. Şi atunci, da, Europa, dacă ar putea să facă o sinteză la 27, dacă ar putea să privească, să aibă programe militaro-industriale comune – observăm un divorţ între Franţa şi Germania pe această temă, avionul de a şasea generaţie sau tancul, un tanc european, un proiect de tanc european, de asemenea au fost pentru moment, nu vreau să spun îngropate, dar parcate. Dacă s-ar ajunge la obiective comune, atunci, da, cred că Europa, 400 şi ceva de milioane de locuitori, capacităţi ştiinţifice, militare, puse în comun, cred că ar putea fi o forţă formidabilă, unul dintre mari jucători în acest peisaj în recompoziţie.
Radu Dobritoiu: Domnule colonel Ion Petrescu, din perspectivă militară, cât de complicat este pentru Europa şi pentru NATO să gestioneze simultan două teatre de operaţiuni, unul activ în Ucraina şi unul potenţial escaladant în Golful Persic?
Ion Petrescu: Domnul Radu Dobriţoiu, dvs aveţi experienţă, aţi fost pe teren şi în Afganistan şi în Irak, ştiţi şi de la ofiţerii aliaţi cu care aţi discutat şi le-aţi luat interviu, deci activitatea la sediul Comandamentului Suprem al Forţelor Alianţei din Europa începe dimineaţă cu analiza imaginilor din satelit a zonelor care sunt incandescente. Deci în fiecare dimineaţă comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa vede care este starea frontului din Ucraina şi care este situaţia ostilităţilor din Orientul Mijlociu. Ca atare, practic, cei care sunt în fruntea organismului militar aliat sunt la curent cu ultimele mutaţii, ultimele mişcări şi deloc luaţi prin surprindere de o serie de evoluţii care ajung la opinia publică europeană ulterior sub forma unor informaţii mai mult sau mai puţin şocante.
Deci, ne uităm şi la populaţie, păi populaţia Uniunii Europene este de peste 450 de milioane de locuitori, adică aproximativ de 3 ori şi ceva mai mult decât populaţia Federaţiei Ruse şi peste numărul de cetăţeni pe care îi are SUA. Sigur, poate fi obiecţia că e o diferenţă de putere economică, mă refer aici la o comparaţie necesară între economia Statelor Unite ale Americii şi economia reală a statelor care alcătuiesc Uniunea Europeană, statele democratice, cele din partea de centru, din partea de vest, dar şi din zona răsăriteană, unde au fost înainte statele socialiste. Putere există, chestiunea este a voinţei politice, pentru că şi militarii, ca şi alte zone care sunt în arhitectura aceasta europeană, depind de deciziile politice. Nu se pune problema că NATO este un tigru de hârtie, cum i-ar fi spus Putin lui Trump. Asta este o glumă bună de Radio Erevan. Şi sigur că trebuie să-l percepem în mod critic pe Donald Trump, care are de la o zi la alta declaraţii schimbătoare. De fapt, dacă aţi urmărit cu atenţie şi dumneavoastră, şi distinşii dumneavoastră ascultători, discursul rostit noaptea trecută de către preşedintele Trump, acolo au fost afirmaţii contrazise de el însuşi, în următorul aliniat, în următorul paragraf. E adevărat că şi Statele Unite ale Americii trec prin momente de clarificare şi de limpezire a situaţiei. Observăm că după un bombardament informaţional privind apropierea puşcaşilor marini, parte venind din Japonia, parte venind de la bazele de antrenament din Statele Unite ale Americii, s-a aştenut liniştea, iar aceştia sunt în expectativă.
Nu cunoaştem bazele militare la care s-au oprit şi aşteaptă un potenţial ordin de luptă. Numai că şi aici trebuie să fim realişti. Între percepţia opinei publice, care se teme în mod firesc şi în mod logic de pierderi substanţiale în cazul unei confruntări directe cu armata iraniană, trebuie să ne uităm la ce ne arată experienţa conflictului anterior din zonă, la cum a decurs conflictul dintre armata iraniană şi armata irakiană, şi cât de repede aliaţii au demantelat, au şters practic pe jos cu dispozitivul militar irakian, în condiţiile în care militarii irakieni, reiterez şi pe această cale această afirmaţie, pentru că am fost în zona la fel ca dumneavoastră şi cunosc, nu şi-au dorit să apere un dictator, pe Saddam Hussein. Au aruncat armele, au lăsat tranşeele săpate în stil sovietic la dispoziţia blindatelor britanice, americane, care au înaintat rapid de la Bassra către Bagdad.
Radu Dobritoiu: Au existat şi nişte valize cu bani, domnule colonel, acolo…
Ion Petrescu: Da, şi avioane pentru generalii irakieni, aşa este, aveţi de dreptaate.
Dar pentru că aceste discuţii, cum or fi fost ele, între partea americană şi partea iraniană, sunt atât de secrete şi dezminţite a doua zi întotdeauna de Teheran, nici aici nu ştim cât de mult s-au infiltrat structurile abilitate ale statului american în micşorarea potenţialului militar al statului iranian. Deci sunt numeroase semne de întrebări.
Radu Dobritoiu: În contextul celor două conflicte simultane, Ucraina şi Golful Persic, cum se redefineşte poziţia Uniunii Europene ca actor geopolitic? Domnule profesor Ştefan Popescu, mai poate fi vorba despre o putere normativă sau asistăm la o tranziţie forţată spre o Europă cu ambiţii strategice mai bine conturate?
Ştefan Popescu: Nu ştiu dacă putem vorbi despre o poziţie a Uniunii Europene. Există, într-adevăr, o convergenţă a unor ţări europene în ce priveşte natura războiului din Iran şi asupra faptului că nu este un război al ţărilor europene. Însă poziţiile statelor europene diferă sensibil de la o poziţie frontală, exprimată de Spania prin vocea premierului Sánchez, până la dorinţa Franţei de a fi prezentă în regiune cu un dispozitiv impozant, un grup aeronaval – opt fregate, înseamnă foarte mult dincolo de dispozitivul pe care îl are la faţa locului, bază aeronavală la Abu Dhabi, Djibouti, o bază de proiecţii avansată în Iordania. Dorinţa Franţei de a compensa limitele dispozitivului american din regiune şi a-şi consolida astfel prezenţa în peisajul relaţiilor unor parteneri-cheie din zonă, Emiratele Arabe Unite, Qatarul, Kuweitul, unde Republica Franceză are acorduri de apărare foarte importante, interese comerciale, interese militaro-industriale.
Marea Britanie a fost exact cum o denumea bine fostul consilier al lui Carter de securitatea Naţională, dar un mare gânditor, Zbigniew Brzeziński, un actor geostrategic aflat la pensie, şi-a afirmat prezenţa, dar într-un mod mult mai discret, Royal Navy pentru prima dată în 40 de ani nu a avut o navă dislocată în regiunea Golfului Persic şi numai un distrugător a fost deplasat cu întârziere în Cipru. Alte ţări au fost mai nuanţate ca poziţie, aici includ România, Bulgaria, ţări care, totuşi, fără a se implica, adică delimitându-se de conflict, totuşi au oferit Statelor Unite ale Americii o capacitate de back-up în condiţiile în care dispozitivul lor din regiune a avut suferit, iar Turcia nu a autorizat operaţiuni de pe Incirlik. O poziţie surprinzătoare a avut-o Italia Giorgiei Meloni cu care Statele Unite au acorduri, unele secrete semnate în anii ’50 şi care permiteau, totuşi, o folosire, cum să spun, la discreţie a bazelor militare de acolo, a unor baze militare. Cu toate acestea, guvernul Giorgiei Meloni a ţinut să se delimiteze şi el. Şi atunci, de asta spun,
Europa a avut o poziţie, cum să spun, convergentă în a se delimita de operaţiunea americano-israeliană, dar în acelaşi timp au existat diferenţe de abordare notabile care ne fac să tragem concluzia că nu există o poziţie unitară a Uniunii Europene privind criza din Iran.
Radu Dobritoiu: Să aducem aminte, domnule profesor, şi de Finlanda, stat care a aderat la NATO sub presiunea Rusiei. Iată, a venit cu o replică foarte clară la adresa atitudinii Statelor Unite.
Ştefan Popescu: Sau Polonia, domnule Dobriţoiu, care a refuzat să pună la dispoziţie un sistem Patriot.
Radu Dobritoiu: Da. Refuzul unor state europene de a permite o utilizare a infrastructurii militare pentru operaţiuni împotriva Iranului indică o vulnerabilitate în capacitatea de reacţie a Alianţei. Domnule colonel Ion Petrescu, ce riscuri concrete generează această lipsă de coeziune?
Ion Petrescu: Întrebarea dumneavoastră este justificată, dar totuşi să nu uităm că la Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, mă refer la Mons, există mai multe variante de acţiuni în situaţii imprevizibile. Sunt sigur că în faţa Comandantului Suprem al Forţelor Aliate au fost prezentate şi variante legate de situaţia din Orientul Mijlociu. Repet, însă, chiar dacă militarii au asemenea variante de rezervă, decizia este una politică şi din acest punct de vedere, da, nu există la ora actuală exprimat într-o structură adecvată, la nivel european, o poziţie care să unifice dorinţa de rezolvare rapidă a confruntării militare dintre Statele Unite ale Americii şi Israel şi forţele de autoapărare iraniene.
În acelaşi timp, totuşi, trebuie să fim atenţi şi la un alt mod de a informa opinia publică. Pe mine mă pune pe gânduri isteria, ca să nu zic bucuria, unora din presa autohtonă de anunţă cu surle şi trâmbiţe că Trump ne scoate din NATO, adică îşi scoate Statele Unite ale Americii din NATO şi nu s-a confirmat. Păi nu s-a confirmat şi s-a explicat foarte puţin şi atunci trebuie să reamintim, pentru că nu preşedintele Statele Unite ale Americii, ci Congresul american are forţa de a decide aşa ceva. Or, în Congresul Statelor Unite ale Americii, şeful majorităţii republicane şi-a exprimat clar poziţia pentru menţinerea acestor tradiţii de colaborare cu europenii, de preţuire a aportului pe care fiecare stat european democrat, membru al Alianţei, îl poate aduce în sprijinul interesului reciproc, interesul alianţei transatlantice prin menţinerea unui echilibru strategic, care în momentul de faţă persistă şi încă nu a fost afectat nici de conflictul din Ucraina şi nici din recenta confruntare nedorită din Iran. Să nu uităm totuşi când vorbim despre Iran, despre ce regim vorbim acolo, pentru că tocmai pe fluxul de date a venit faptul că au spânzurat un băiat în vârstă de 18 ani. Adică domnul Trump s-a înşelat când a spus că sunt alţi conducători şi că au o altă mentalitate.
Sigur, sunt alte persoane, dar au moştenit de la cei care au dispărut o dată cu Khamenei acea îndârjire de a elimina orice, inclusiv compatrioţii care gândesc altfel despre viitorul Iranului. Şi aş mai da un semnal, nu se ştie dacă nu vom asista la o întoarcere peste noapte surprinzătoare a lui Reza Pahlavi, prinţul moştenitor, care a reuşit să adune în jurul lui şi republicani, şi oameni din alte formaţiuni politice disidente şi este la ora actuală o alternativă, sigur, pentru unii mai puţin credibilă, dar dacă poporul iranian va avea o anumită opţiune, nimeni nu o să-i împiedice să-l pună pe Reza Pahlavi în fruntea statalităţii iraniene.
Radu Dobritoiu: Decizia administraţiei Donald Trump de a acţiona fără consultarea aliaţilor europeni pare să fi accentuat o ruptură transatlantică. Domnule profesor Ştefan Popescu, este aceasta o criză de moment sau începutul unei repoziţionări structurale în relaţia dintre Europa şi Statele Unite?
Ştefan Popescu: Este foarte greu de răspuns la această întrebare, pentru că această criză este posibil să ia sfârşit odată cu sfârşitul administraţiei Donald Trump. În cadrul administraţiei Donald Trump există şi un curent în favoarea relaţiei transatlantice, sigur, amedată, adaptată. Să nu uităm, apropo de legea amintită de domnul colonel, cea bipartizană din februarie 2024, unul din sponsorii acesteia a fost Marco Rubio, care mai critică şi el bineînţeles pentru că doreşte să fie unul dintre posibilii candidaţi în 2028, ştiţi că este în competiţie cu J.D. Vance şi atunci nu se poate demarca fundamental de poziţia preşedintelui Donald Trump. În orice caz, orice alianţă are nevoie de adaptare şi de readaptare la context. Este posibil că aceasta să se facă şi cu anumite tensiuni, dar cred că pentru moment nu ştim dacă asistăm la o criză ceva mai profundă. În orice caz şi eu merg pe acelaşi scenariu, nu cred într-o retragere a Statelor Unite din organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, cred că nici Donald Trump nu va lua o asemenea decizie, chiar dacă, să spunem, ar putea să forţeze lucrurile sau n-ar fi avut aceste bariere juridice.
Radu Dobritoiu: Dacă tensiunile din Golful Persic escaladează, există riscul ca resursele militare ale Statelor Unite să fie redirecţionate din Europa, domnule colonel Ion Petrescu? Cum ar afecta acest lucru flancul estic şi securitatea ţărilor din proximitatea Rusiei? Într-un minut…
Ion Petrescu: Scurt, chiar dacă se va întâmpla aşa, frontul ucrainean nu se va prăbuşi. Să-i admirăm, totuşi, pe militarii ucraineni care au rezistat în condiţii şi mai dramatice în perioadele anterioare. Rusia nu va învinge şi nu va învinge dintr-un motiv foarte clar, în spatele rezistenţei ucrainene este Uniunea Europeană, care depăşeşte din punct de vedere economic şi din punct de vedere al cadrului democratic asigurat în propriile state ceea ce există în Federaţia Rusă, o dictatură cruntă.
Radu Dobritoiu: Vă mulţumesc foarte mult. „Euroatlantica” la final. Titlul acestei ediţii: Europa de azi sub ”apăsarea” războaielor. Invitaţii emisiunii au fost: profesorul universitar Ştefan Popescu, analist de politică externă şi colonelul în retragere Ion Petrescu, fost director al Trustului de presă al Armatei, analist militar.
Sunt Radu Dobriţoiu, realizatorul „Euroatlantica” şi alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de noi pe frecvenţele Radio România Actualităţi.
Transcriere: RADOR RADIO ROMÂNIA
